„O noapte furtunoasă” sau mahalaua din noi

Într-o țară normală, un fenomen precum cel declanșat de Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” ar fi ocrotit prin lege. Trăim într-o lume teatrală împărțită, în principiu, între multe spectacolașe fără nicio miză estetică, mici puneri în scenă, care vizează un plan al entertainment-ului superficial, pe de o parte, mult teatru muzeal și demonstrativ, cu pretenții de capodoperă, pe de altă parte și, pe lângă ele, vine puternic din urmă un teatru cu miză socială, de cele mai multe ori greșit înțeleasă, militant și cu pretenții de experiment. Totul se face pe repede înainte, multe producții se scot pe bandă, cu mult înainte de a fi gata, iar în rezultatul final simți superficialitatea și aerul de improvizație (a se înțelge „însăilare”). Din ce în ce mai rar ai sentimentul într-o sală de teatru că asiști la un act artistic.

În acest context, regizorul Victor Ioan Frunză a reușit în câțiva ani să creeze un teatru și o trupă cu un repertoriu care urmează, în mare parte, unul dintre principiile de succes ale lui Giorgio Strehler, acela de a-i oferi publicului texte importante ale dramaturgiei universale, în interpretări care sunt în sine forme de cercetare. Avanatjul unei trupe bine coagulate, care lucrează mult și constant, care joacă aproape în fiecare seară se vede cu ochiul liber în spectacolele de la Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” sau de la Teatrul Metropolis. Într-o lume pulverizată, în care nici în teatrele de repertoriu nu se mai simte de mult (deși tocmai ăsta ar trebui să fie avantajul lor) aerul de trupă bine coagulată, trupa lui Victor Ioan Frunză rămâne poate cel mai important fenomen al acestui deceniu teatral în România. Și totuși, un asemenea centru de cercetare, creat aproape din nimic, se luptă să supraviețuiască de la o lună la alta, într-o indiferență instituțională revoltătoare…

Cea mai recentă dintre creațiile lor de la Centrul din strada 11 iunie (să sperăm că nu și ultima) este „O noapte furtunoasă” a lui I.L. Caragiale. O montare gândită special pentru acel spațiu, care îl reconfigurează, care-i folosește datele reale, trecând dincolo de scena propriu-zisă, integrând, pe ideea „lumea toată e o scenă”, spațiul exterior, curtea clădirii, schelele de afară. Rică Venturiano se va strecura la propriu pe schelele de la fereastră, dispărând undeva în noapte, la fel Chiriac, jupân Dumitrache și Nae Ipingescu, în căutarea lor turbată, iar Chiriac, în timpul unei partide de sex cu Veta, va vorbi de la aceeași fereastră dinspre maidan cu un jupân Dumitrache care „e de rond” și îi strigă din stradă să nu uite de onoarea lui de familist. De-afară, din noapte, se aude câinele lătrând, se-aud zgomote și voci, un întreg univers sonor care deschide o incredibilă senzație de realitate palpabilă a anului 1900.

În scenă, decorul, o inteligentă prelungire a lumii de afară, reface din detalii minuțioase, o miniatură a unei lumi ce ar putea fi cea a lui Caragiale, dar în care se simte suta de ani trecută de-atunci. Scenografia Adrianei Grand e în același timp o construcție cu iz realist și un foarte subtil comentariu la adresa acelei lumi, ca o ironie duioasă pe care i-o dă perspectiva unui secol distanță. O privire în același timp dinăuntru și din afară. Ceea ce-i conferă un tip de atemporalitate pe care nu multe din montările după textele lui Caragiale au reușit să-l creeze. Scena e împărțită în două, undeva în partea din spate o perdea lăsând să se ghicească aproape poetic o mașină de cusut veche. În față, un covor roșu, țesut la război, iar deasupra două becuri care au pe post de abajur două coșnițe – știți coșnițele alea împletite, în care femeile de la țară își duc coliva la biserică…

Undeva, în stânga, o masă din lemn simplă, neagră, cu două scaune, iar lângă ea un fel de dulăpior înalt cât un om și îngust cât Sorin Miron… și care se va dovedi culcușul lui Spiridon (interpretat de Sorin Miron). Un aer de interior retro de secol 21 respiră din întregul tablou – fotografiat ca atare s-ar putea regăsi fără probleme într-o revistă cu idei de home deco. În partea dreaptă a scenei realitatea se schimbă puțin, o mare de saci plini cu cine știe ce, pe care se vor consuma partidele de amor sălbatic dintre Veta și Chiriac. În spate, pe perete, o carpetă-kitsch cu luna veghind răpirea din serai, lângă saci, martor mut al acelorași partide de sex, un sfânt pictat pe perete, dar neterminat, cu o expresie care nu s-ar putea traduce decât prin: „zi-le oameni și dă-le pace!”. Greu de spus dacă pictura e în curs de finalizare sau, dimpotrivă, urmează să fie acoperită de tencuială și de zorii unei lumi noi… Ca să echilibreze falsul plan spiritual al unor parveniți autentici (dacă-mi e permis acest joc de cuvinte), în partea stângă a scenei, o altă icoană, de data asta Sf. Nicolae în persoană – celebrul Sf. Nicolae pe care jupân Titircă „Inimă-rea” îl dă jos din cui – citit de Victor Ioan Frunză la modul cel mai concret. Adică mare parte din bătăile administrate deloc în glumă lui Spiridon sunt chiar cu icoana Sfântului, tare și grea…

Spectacolul își propune să reconstituie un aer autentic al acelei perioade, dar cu bătaie mult mai lungă, urmărind să surprindă un spirit românesc intraductibil, pe care operele lui Caragiale îl descriu cel mai bine. Românul din popor, mitocanul care, indiferent de epocă și spațiu, își păstrează mitocănia și brutalitatea nealterate. Montarea stă sub semnul violenței. E un comic amar și acid, de-a dreptul negru pe alocuri, care-ți îngheață de multe ori zâmbetul pe buze. Bătăile pe care jupân Dumitrache și Nae Ipingescu i le administrează lui Spiridon n-au nimic trucat, câinele Yoshi, care latră furios în scenă și stă să rupă lanțul în mâna lui Chiriac, crește substanțial pulsul în sală, iar partida de sex brutal, cu doza perfectă de vulgaritate, conturează aceeași imagine deloc aerată, a unei lumi nefinisate și grosolane. O interesantă doză de naturalism plutește peste întreaga montare.

Fără să lase impresia că Veta trăiește o poveste romantică de dragoste cu Chiriac, imitând dramele Parisului, spectacolul radiografiază o lume de mahala, cu toată poezia ei frustă. Nicoleta Hâncu, în Veta, creează un personaj departe de imaginea-clișeu a unei Vete nefericite, închise într-o căsnicie tristă. Dimpotrivă. Veta este puternică și o tovarășă bună pentru mitocănia lor, de o feminitate îndoielnică și în același timp seducătoare, poate tocmai prin apetitul sexual nesățios. Fumează cot la cot cu Spiridon și fierbe în ea sângele unei autentice Mița Baston. Femeie din popor, fără fasoane. De altfel, personajul Vetei, așa cum o construiește Nicoleta Hâncu, este planeta în jurul căreia gravitează sateliții-bărbați. La ea sunt toate pârghiile, ea încurcă și descurcă toate ițele. Chiriac, interpretat de George Costin, e întruchiparea bărbatului dominat sexual, gelos și posesiv, cu o inteligență sub medie, dar cu mușchi bine lucrați, bărbatul puternic și violent, ale cărui vagi impulsuri romanțios-ridicole, citite prin cine știe ce romane siropoase, cu eroi care se sinucid, se sting într-o vulgaritate superbă de bărbat satisfăcut, după câteva partide de sex. Adrian Nicolae în Nae Ipingescu și Alexandru Pavel în jupân Dumitrache sunt, la fel, întruchiparea brutalității, într-o lume brutală, a prostiei și a parvenitismului, de la prima și până la ultima scenă. Totul, în detalii minuțios lucrate. Începând cu scena mesei, cu care se deschide spectacolul, cu toate amănuntele pe care vi le-ați putea imagina și în care patriotismul și românismul (bine reprezentate de vestele tricolore) se suprapun peste mitocănia ridicată la rang de virtute națională. „Vocea patriotului naționale” e citit într-un ton de „Becali lecturând Dilema veche”, iar beția și-o sting în lălăieli cu iz patriotico-kitschos, à la emisiuni de 1 Decembrie din zilele noastre. Puseele de violență care le colcăie în sânge și țin loc de apetit sexual se descarcă toate pe paratrăsnetul Spiridon, interpretat de Sorin Miron, cel mai puțin comic personaj al spectacolului, un băiat simplu, care adună multă ură și frustrare, vânăt la propriu de bătăi zilnice, șmecher, prototipul lichelei în care urlă dorința de răzbunare. În rolul Ziței, un relativ new entry în trupa lui Frunză, Marcela Nistor, a cărei prezență în scenă e oscilantă.

Andrei Huțuleac îl reinventează pe Rică Venturiano. Își face apariția pe o tensiune sexuală care încă plutește în aer după ce Veta și Chiriac „s-au consumat carnal” pe marea de saci și e pregătit pentru o noapte de plăceri „fără obligații”. În întuneric, Veta de-abia îi scapă din gheare. La lumina becului de sub abajurul-coșniță, Veta îi arată fața și pentru Rică începe coșmarul. Umorul e teribil, tocmai pentru că în lumea aia nu e loc de îndoieli în ceea ce privește pericolul real. Andrei Huțuleac nu plusează în nicio direcție, construiește un personaj ridicol tocmai prin amestecul autentic de frică dusă la paroxism și o așa-zisă delicatețe falsă, tot un soi de parvenitism, de data asta intelectual, o superioritate cu atât mai caraghioasă, cu cât se dovedește mai găunoasă. Și, la fel ca în celelalte rolurile interpretate de Andrei Huțuleac, se simte acel atât de personal amestec de autenticitate și auto-ironie imposibil de tradus în cuvinte.

Mizând pe o contemporaneitate intrinsecă a textelor lui Caragiale, adică tocmai acel ceva care-l face pe dramaturgul atât de greu de digerat în epoca lui să fie teribil de dificil de pus în scenă azi, spectacolul de la Centrul „Nicolae Bălcescu” nu caută soluții forțate, gen telefoane mobile, plasme și mai știu eu ce alte proptele, invenții ale secolului 21, pentru a-l justifica în zilele noastre. Victor Ioan Frunză țintește direct în miezul textului lui Caragiale și-i surprinde exact esența: spiritul unui popor care rămâne același, oricât ar trece secolele peste el și oricât s-ar schimba planurile exterioare. E suficient să privim în jur, pe Facebook, la televizor, în presă… „Alte măști, aceeași piesă”. O montare care, nu mă-ndoiesc, l-ar fi făcut chiar pe Caragiale să zâmbească amar.

Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”

„O noapte furtunoasă” de I.L Caragiale

Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ

Decorul și costumele: ADRIANA GRAND

Distribuția:

(în ordinea indicată de autor)

Dumitrache Titircă zis „Inimă-rea”, patron: ALEXANDRU PAVEL

Nae Ipingescu, polițist: ADRIAN NICOLAE

Chiriac, vânzător, sergent în Gardă: GEORGE COSTIN

Spiridon, ucenic în casa lui Titircă: SORIN MIRON

Rică Venturiano, arhivar, student, jurnalist: ANDREI HUȚULEAC

Veta, consoarta lui Dumitrache: NICOLETA HÂNCU

Zița, sora ei: MARCELA NISTOR

Ghiță Țircădău, fostul soț al Ziței: CAROL IONESCU

și

câinele Yoshi, în rolul lui însuși