„O noapte furtunoasă” şi periculoasă la Unteatru

Se vorbeşte mult în ultima vreme despre identitate. Uneori chiar se exagerează. Dacă până mai ieri identitatea era uşor de găsit în buletin, astăzi e mult mai complicat să defineşti cu exactitate cine eşti. Sunt multe de ales din galantarul de opţiuni. Poţi să fii nu doar cine vrei, ci şi ce anume îţi doreşte sufletul. Cu toate astea, libertatea absolută pare că lucrează împotriva insului comun; pare că din ce în ce mai mulţi nu prea mai prididim cu alegerile şi ne pierdem acel filon original care ne definea cu adevărat, în favoarea împrumuturilor de tot felul care ne uniformizează fără să ne dăm seama. Pe ici pe colo, mai găseşti câte unul-altul care să aibă ceea ce se numea personalitate puternică, gândire originală, voce sigură, carismă şi forţa de a-i inspira pe alţii.

Andrei şi Andreea Grosu sunt un cuplu regizoral cu o personalitate bine definită, care transformă piesele pe care aleg să le regizeze în eseuri de interpretare foarte personale, prin care îşi exprimă nemijlocit, curajos şi calitativ-artistic gândul personal legat de textul original. Spectacolul „O noapte furtunoasă” pe care l-au montat la Unteatru este o mostră de scenariu tăiat cu atenţie pe liniile punctate, oferite de acţiune, şi cusut cu migală într-un colaj care spune o poveste extrem de dinamică despre violenţa, ratarea şi resemnarea cotidiană, peste care planează un umor ce derivă din absurdul unor situaţii de viaţă luate în piept de persoanje deloc voioase.

Ritmul spectacolului este unul de fugă, în trombă aproape. Nu mai e timp pentru nicio „anticameră” a spectacolului în care să facem cunoştinţă pe-ndelete cu situaţia şi eroii. Fără niciun avertisment, suntem aruncaţi în plin conflict, în plină criză şi galopul bezmetic al acestor oameni nu tocmai sofisticaţi, dar foarte sensibili, care îşi ascund fragilităţile în spatele violenţei antrenate într-un mediu sugerat a fi ostil se rostogoleşte peste spectatori cu fiecare nouă întorsătură de situaţie. Nu e timp de pauză, nu ai timp să îţi tragi sufletul. Fără niciun element de decor, cu o lumânare, o foaie, un cuţit, o cretă şi o scândură drept recuzită, într-un întuneric spart doar de insule de lumină, nu există puncte de sprijin pentru actori. Relaţia în scenă şi interiorul bogat al unor personaje cu probleme încâlcite, care conţin mai mult decât replicile spumoase pe care le cunoaştem de la Caragiale citire, cu o biografie pe care o intuieşti îmbrăcată de treningurile ponosite pe care le poartă, doar aceste două mijloace sunt lăsate în arsenalul actorilor.

Atmosfera foarte „dark”, în care tonul grav, răstit, gesturile frânte şi iuţi şi penumbrele se adună stivă peste o stare de alertă generală, de pericol, de frică şi disconfort al unor vieţi care nu ştiu a se trăi altfel decât păzindu-şi spatele, totul concură către potenţarea atenţiei la detalii şi schimbarea completă a unghiului din care suntem obişnuiţi să ştim că îl ştim pe Caragiale. Iar comicul ţâşneşte aproape involuntar şi cu atât mai de efect, ca derivat necesar din absurdul situaţiilor şi al replicilor spuse foarte asumat. Contrapunctele din acest spectacol sunt borne înre care se trasează linii ferme ce conturează un gând regizoral bine articulat de o distribuţie care funcţionează în tot ansamblul ei pe aceleaşi coordonate şi se armonizează perfect.

Cezar Antal (Jupân Dumitrache) este un arc ce se întinde sub ochii noştri; tensionat, foarte concentrat, cu o combustie interioară puternică, implicat fără nicio măsură de siguranţă în problema personajului său, are forţa unui motor care urcă o maşină de mare tonaj pe un plan înclinat accidentat. Bogdan Cotleţ (Nae Ipingescu) are multă emoţie, candoare şi joacă surprinzător, cu calm şi tandreţe, cu grijă fraternă pentru prietenul său; este martorul obiectiv care încearcă să ajute concret şi astfel devine personajul care echilibrează toată sarabanda de stări duse la extrem. Liviu Pintileasa (Chiriac) are un ludic pe care îl exploatează bogat. Profită de toate pârghiile comice pe care le descoperă în acest personaj pe care în mod tradiţional îl ştiam cu toţii a fi foarte serios. Mihaela Trofimov (Ziţa) are o energie copleşitoare; cu mult consum emoţional o transformă pe juna „ambetată absolut”, alintată şi superficială, într-o femeie care suferă şi se luptă pentru un colţ de linişte şi tihnă, care a învăţat să se apere prin orice mijloace de brutalitatea din jur. Alina Berzunţeanu (Veta) are un avânt foarte tonic şi combină feminitatea personajului cu o personalitate voluntară; alternanţa de tonuri şi stări e foarte bogată şi tonul pe care îl găseşte acestui personaj polifonic este foarte bine acordat. Richard Bovnoczki (Rică Venturiano) joacă surprinzător, bogat, cu momente de veritabilă virtuozitate artistică. Glisează între o emoţie generată de frică şi un patetism al pseudo-intelectualului demagog. Cu rafinament şi multă matematică a gesturilor şi a ritmului bine integrată într-un tăvălug de emoţii. Constantin Cojocaru (Spiridon) este asul din mânecă al spectacolului. Prezenţa sa molcomă, vocea caldă, zâmbetul trist, paşii mici, reacţiile subtile, acest Firs comic reinterpretat este personificarea absurdului caragialesc ce poartă cu sine o candoare de bătrân redevenit copil.

„O noapte furtunoasă” devine în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu un eseu foarte concentrat despre sentimente nu foarte des căutate în opera lui Caragiale. Comicul nu stă ţanţoş ca floare la butonieră, ci îşi aşteaptă cuminte rândul, după ce toată drama îşi spune povestea şi apare poznaş „tocmai la apropont”.

Unteatru

„O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale

Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Lightdesign: Dragoș Mărgineanu
Cu: Cezar Antal, Bogdan Cotleț, Liviu Pintileasa, Constantin Cojocaru, Richard Bovnoczki, Alina Berzunțeanu și Mihaela Trofimov

Foto: Adi Bulboacă