O epavă a unei mașini arse, un pian mistuit de foc, o canapea carbonizată. Mai multe spații ale capitalei austriece sugerează la prima vedere acte de piromanie. Incendiatori în centrul Vienei? La o privire mai atentă, obiectele distruse se dovedesc a fi instalații teatrale ca preludiu la o premieră: regizorul maghiar Viktor Bodó pune în scenă la Volkstheater „Biedermann și incendiatorii”. Încă din anul apariției sale, în 1958, „piesa didactică fără morală” (așa este subtitlul operei scriitorului Max Frisch) face parte din lectura obligatorie a programelor școlare din spațiul de expresie german. Nu este, deci, de mirare că, la reprezentația văzută de mine, în sala arhiplină se aflau numeroase clase de elevi de liceu.
Dar despre ce este vorba în piesă? O localitate fictivă este terorizată de incendiatori. Prin urmare, producătorul de ulei de păr Biedermann și soția sa sunt cuprinși de neliniște. Și totuși, atunci când în casa lor se adăpostesc trei pretinși homeleși (în realitate piromani), familia Biedermann speră să depășească cu bine situația critică prin simplul lor „act de filantropie”. Chiar și atunci când podul casei este deja plin până la refuz cu butoaie de benzină și „oaspeții” vorbesc fără perdea despre fitil și chibrituri, cuplul se agață de propriul „sentiment de umanitate”. Este modul prin care înstăritele personaje principale doresc să compenseze comportamentul lor inuman față de fostul angajat Knechtling. Acesta a lucrat timp de paisprezece ani pentru Biedermann, timp în care a inventat loțiunea de păr prin care a contribuit la averea șefului său. Când însă își cere partea sa din câștig, este concediat pe loc. Knechtling se sinucide lăsând în urma sa o văduvă cu trei copii.
Dacă inițial piesa a luat naștere sub semnul instaurării totalitarismului comunist, analize recente ale textului scot în evidență avertismentul său împotriva ascensiunii forțelor populiste de dreapta și a unei burghezii lipsite de vigoare – după cum este semnalat și în excelentul caiet program ce însoțește spectacolul de la Volkstheater. Piesa autorului elvețian este de actualitate dacă ne gândim că teama pierderii (materiale) a devenit o forță dominantă a societății contemporane. „Sabotajul” împotriva statutului de clasă este un sacrilegiu de neiertat. Astfel, trio-ul incendiar are o componență deosebit de sugestivă, fiind alcătuit dintr-un manipulator, un provocator și un ideolog.
Viktor Bodó respectă cu sfințenie textul lui Frisch. Însă regizorul, cunoscut pentru proiectele sale ce dau dovadă de un înalt grad de absurd, creează un show burlesc, distanțându-se de orice interpretare politică. Jocul actoricesc al întregului ansamblu este strălucitor, dar montarea cu o durată de o sută de minute se dovedește a fi pe alocuri într-o cheie excesiv de comică, astfel încât la final spectatorii se întreabă, pe bună dreptate, ce au numeroasele elemente de divertisment de-a face cu piesa lui Frisch.
Încă de la început, spectacolul se anunță a fi o parodie. Doi pompieri care se comportă ca niște comici din epoca filmului mut formează „corul” prin care autorul parafrazează lumea antică. O bombastică muzică de operă (compoziție: Klaus von Heydenaber, design de sunet: Gábor Keresztes) contribuie la atmosfera misterioasă, amenințătoare. Decorul (Juli Balázs) și costumele (Fruzsina Nagy) amintesc de epoca anilor 1950. Montarea este condimentată cu scene de slapstick, precum și cu situații de umor negru. Consumul de cafea se transformă într-un orgasm prin simpla introducere a cuburilor de zahăr într-o ceașcă. Un colaj de scene sportive – de la fotbal și baschet până la box și badminton –, susținut de o „echipă de majorete”, ilustrează în numai câteva minute deopotrivă dorințele și coșmarurile personajelor. Coregrafia este impecabilă, ritmul este deosebit de alert. Tot ansamblul oferă o probă solidă de versatilitate actoricească.
Nu lipsesc nici jocurile de umbre sau expresii renumite piratate din filmul clasic „Casablanca”. Una dintre cele mai ingenioase idei regizorale este un vânt care deschide în mod repetat ușile. Nu se știe însă niciodată din ce direcție bate. Un obiect care atrage atenția în mod deosebit este interfonul de uz intern. Sunetele extraterestre pe care acesta le emite când se încearcă comunicarea cu slujnica din bucătărie stârnesc valuri de ilaritate în rândul spectatorilor.
În pofida divertismentului pur, trezirea la realitate vine brusc spre finalul spectacolului: pregătirile pentru declanșarea incendiului sunt încheiate, nenumărate butoaie roșii de diferite dimensiuni cu combustibil au fost transportate la mansardă. Biedermann se apropie de rampă și întreabă publicul: „V-ați dat seama de mult că cei trei sunt incendiatori? Ce ați fi făcut dacă ați fi fost în locul meu? Și în ce moment, mai exact?” La o privire mai atentă, aproape nimic nu este ceea ce pare a fi sau dimpotrivă: adevărul este cel mai bun camuflaj.
Print
Ceea ce probabil in 1958 se definea ca piesa didactica fara morala, astazi o chemam fara urme de dubii teatrul absurdului.Acest lucru nu numai ca intre timp am cunoscut teatrul lui Eugen Ionesco si Samuel Beckett,am citat opere de literatura distopica ,dar mai ales pentru ca traim pe propria piele intr-o societate a absurdului impusa cu toate fortele.
La intrebarile finale eu as fi raspuns lui Biedermann ca am inteles de la inceput ca cei trei sunt incendiatori de meserie si ca le urez ceea ce Contesa Aurelie sau Nebuna din Chaillot a facut cu dusmanii provocatori:i -a invitat elegant in mansarda,a inchis usa cu cheia si a pierdut cheia.