Capodopera şi monştrii sacri – o întâlnire pe care orice spectator şi-o doreşte şi o anticipează cu entuziasm. Aşa cum la fotbal Galacticii sau Extratereştrii de la Real Madrid sau FC Barcelona sunt o garanţie a succesului pentru orice suporter şi un meci pierdut echivalează cu o mini-depresie cauzată de ceva ce mintea nu poate accepta ca făcând parte din realitate, la fel şi în artele spectacolului un produs artistic rezultat în urma „ciocnirii titanilor” e de necrezut, nemaivăzut, aproape de neconceput. Când greii se adună nu are cum să nu iasă bine. Şi dacă nu îţi place, ai tu, spectatorul, o problemă, ai avut o zi proastă, te doare o măsea, nu ai înţeles tu cu mintea ta puţină, nu eşti pregătit pentru nectarul zeilor, te strânge un ciorap; ceva-ceva trebuie să fie în neregulă cu tine pentru că altfel e de neconceput ca Sir Anthony Hopkins şi o armată întreagă de nume cu răsunet şi la Hollywood şi pe scenele Londrei şi pe Netflix să fie protagoniştii unui „King Lear” care pur şi simplu nu funcţionează.
Pentru că filmul de televiziune regizat de Richard Eyre recent lansat în această toamnă pur şi simplu nu funcţionează. Cu toate numele care cocoşează de aşteptări şi anticipaţie afişul, cu tot box office-ul doldora de premise luminoase, cu toate bunele intenţii, tot talentul şi experienţa la un loc, acest dream-team dă goluri puţine şi din faze discutabile şi până la final se lasă egalat, dacă nu chiar bătut de-a binelea de impresia generală de neîmplinire. Cu fiecare scenă care trece îţi spui răbdător că poate următoarea va fi cu adevărat coloaslă şi nu-i nimic că nu a ieşit prea bine nici izgonirea Cordeliei, nici monologul Bufonului din care nu a mai rămas aproape nimic, ca din întregul său rol de altfel, nici conflictul cu Regan şi Goneril, nici marea scenă a furtunii, nici, nici, nici. Şi tot aşa, din speranţă în speranţă ajungi la genericul de final şi rămâi cu puţine, foarte puţine promisiuni împlinite.
În primul rând Sir Anthony însuşi. La o a doua întâlnire cu rolul după cele 100 de reprezentaţii pe scenă cu Lear, după ce îşi pusese rolurile shakespeariene în cui cu hotărărea de a nu se mai atinge de ele odată cu terminarea filmărilor la „Titus”, înduplecat de Richard Eyer se pare, în urma reuşitei cu rolul din „Cabinierul” din 2015, a mai tras o dublă în încercarea de a se împrieteni cu Will cel de la Stratford. Doar că antipatia lui declarată şi-a făcut simţită prezenţa în felul de abordare a rolului – ca un scrâşnet de la un capăt la altul, cu câteva trucuri reţetă proprie cu stele Michelin, ca un strigăt de bătălie menit nu să sperie duşmanul, ci să îl scape pe cel ce strigă de spaimă, cam aşa s-a compus Lear al lui Hopkins; căznit, căutat, fără prea mare tragere de inimă, cu o supărare mare şi cu o furie constantă, egală cu sine însăşi din prima până în ultima scenă, strigată cu decibeli aproape calculat de exacţi de fiecare dată, ca un tăvălug care se rostogoleşte în speranţa că în viteză se va termina odată partitura şi putem pleca acasă liniştiţi cu toţii. Fireşte că experienţa şi-a spus cuvântul şi când era loc pentru o privire inteligentă la gros-plan, o pauză care să ascundă un gând interior isteţ, o nuanţă lăsată parcă din întâmplare să ascundă o intenţie abandonată la jumătate, gura abia deschisă în semn de concentrare continuă, toate trucurile de efect ale profesionistului pur-sânge au fost acolo şi şi-au făcut treaba. Dar atât. Geniul a rămas acasă de această dată şi l-a trimis la muncă pe meşteşugar.
Şi apoi, întreaga viziune regizorală pare că şi-a pus beţe în roate. Plasând acţiunea într-un prezent clar, într-o realitate pe care ne e uşor nu doar să o recunoaştem, ci pe care o cunoaştem de-a dreptul nemijlocit, ne e mai greu să intrăm ca spectatori în convenţie şi să acceptăm vorbirea pompoasă în vers iambic sau felul în care sunt rezolvate situaţiile tot în stil retro. De exemplu, atunci când Gloucester primeşte de la Edmund vestea presupusului complot al lui Edgar, în 2018 e greu de crezut că nu pune mâna pe smartphone să îl sune şi să îl ia la întrebări. La fel de dificil e de făcut saltul logic mortal în scena de mijloc atunci când, odată trimis la Dover via o ambulanţă condusă de trimişii Cordeliei Lear se pierde ca prin farmec fără nicio expicaţie şi bănănăie ca un homeless cu un cărucior plin cu gunoaie pe străzile unui cartier rău famat. Frumoasă iamginea, dar le ce folos când nu mai cred povestea pentru că pur şi simplu nu se leagă sau se leagă prea grosier. Orice modernizare a unui text clasic presupune un risc. Dar e nevoie de puţină precauţie, totuşi. Publicul nu poate fi la fel de permisiv cu o convenţie care se doreşte a fi naturalistă, în care castelul e castel şi puşca-puşcă şi, totuşi, să închidă ochii şi urechile şi să lase de la el tot ce ştie că ştie pentru a fi de acord orbeşte şi surzeşte că se poate şi aşa.
Distribuţia cu nume sonore din jurul lui Anthony Hopkins funcţionează cât se poate de onorabil şi just, la acelaşi nivel profi, dar fără prea multe sclipiri veritabile. Emma Thompson şi Emily Watson sunt două Goneril şi Regan pe care le înţelegi cu tot sufletul şi care acţionează asumat, iar unda de perversitate e jucată cu măsură şi consistenţă, iar Andrew Scott în Edgar îşi exploatează încă o dată paleta largă de stări, emoţii, mijloace artistice complexe şi foarte ascuţite care nu pot decât să strălucească în scenele de final în care îşi conduce tatăl orbit spre căinţă şi iertare.
„Regele Lear” este o piesă fantastică, Anthony Hopkins este un actor genial, dar întâlnirea dintre ei nu a fost să fie tocmai o bucurie. Precum culoarea care se estompează treptat pe parcursul filmului până când spre final aproape că scenele se joacă într-un alb-negru sumbru şi artsy, scenă de scenă entuziasmul spectatorului pregătit de o întâlnire una la un milion se cam uzează şi el. Iar la final îţi pare pur şi simplu rău că nu a fost să fie. Nu e nici obidă, nici ciudă, nici frustrare, nici supărare. Doar părere de rău.
Print