Duminică, 20 februarie, a avut loc la Institutul Francez din București lansarea volumului „Lecția, o meditație cu șapte teme” de Octavian Saiu, publicat la Editura Nemira. Evenimentul a fost prilejuit de împlinirea a 65 de ani de la prima punere în scenă a celebrei piese semnate de Eugène Ionesco, care a avut premiera la Paris în seara zilei de 20 februarie 1951, la Théâtre de Poche Montparnasse.
Actrița Oana Pellea, cunoscutul profesor de studii culturale Sorin Alexandrescu, actorul Constantin Chiriac, directorul Teatrului Radu Stanca din Sibiu și al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, și criticul de teatru Monica Andronescu au prezentat volumul, punând în lumină calitățile abordării și ale stilului, nu înainte ca publicul să poată urmări un monolog al Profesorului din Lecția, în interpretarea lui Constantin Chiriac.
Sub semnul dualității bibliotecă-sală de teatru, semnul sub care s-a născut studiul lansat sâmbătă, așa cum a subliniat autorul, alegând o abordare eseistică a lui Ionesco, a cărui operă a analizat-o și în alte cărți, Octavian Saiu propune de fapt șapte Lecții, șapte interpretări ale piesei, de interes pentru regizorii de azi, cum au evidențiat toți invitații. „Bucuria pe care mi-o imaginez este aceea că, la un moment dat, un regizor sau altul va fi inspirat de întâlnirea cu acest volum și influențat în propria lui viziune asupra textului lui Ionesco de ceea ce eu încerc să sugerez ca posibilități de interpretare”, a mărturisit autorul în scurta sa intervenție de la final, când a vorbit și despre o lecție învățată de la marele autor francez, dincolo de literatura lui: „Pentru mine, lecția adevărată a biografiei lui Ionesco e una care ține de perspectiva asupra celorlalți. El a fost spiritul cel mai radical, cel mai critic, cel mai necompromis al generației lui. Nu și-a iertat niciodată nici colegii, nici profesorii pentru păcatele lor ideologice, dar a știut să-și ierte prietenii pentru tot și pentru toate. Ionesco rămâne unul dintre marii apologeți ai prieteniei în literatura și în teatrul secolului XX. Într-un sens uman este, pentru mine, sursa de inspirație care contează cel mai mult”.
Actrița Oana Pellea, iubitoare a universului ionescian, a comentat astfel apariția noului volum: „Îl ador pe Ionescu. Dar vă mărturisesc că nu m-am dat niciodată în vânt după Lecția. Mi s-a părut întotdeauna, așa cum și Octavian spune, o operă de neînțeles, plină de sensuri contradictorii, un univers atât de ermetic… De trei ori mi s-a propus să joc Lecția și am spus nu pentru că mi s-a părut pălăria prea mare. Grație lui Octavian, dacă mai vine un regizor și are curajul să-mi propună, voi spune da. Cartea nu am lăsat-o din mână. E foarte interesantă și într-adevăr oferă șapte posibilități de a pune în scenă piesă. E cartea unui critic care are un ochi îndrăgostit, e de fapt o declarație de dragoste față de Lecția și Ionesco. Cel mai tare m-a incitat această idee de a fi în public. Cât de vinovați suntem noi, cei din public? E un joc acolo extraordinar pe care Octavian îl desface. Mi-aș dori într-adevăr un regizor care să pună piesa în cheia asta. Iar această carte n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui om de teatru sau de artă”.
„Este o carte care m-a surprins mai ales împreună cu celelalte. Dintre cărțile lui, Teatrul e vis rămâne preferata mea până acum, în care ne manipulează, pretinzând că nu e regizor și nici actor, dar imaginând spectacole. Același talent de a imagina se vede și în această carte și el continuă să se schimbe, ca autor, de la o carte la alta, dar nu coboară niciodată ștacheta”, a explicat Sorin Alexandrescu, după ce a creionat succint un portret al lui Eugène Ionesco, în contrast cu violența și manipularea, teme și mecanisme ce revin în dramaturgia sa: „În particular, ca om, Ionesco era exact opusul: un om de o transparență și de o blândețe totală, care n-avea nimic agresiv, ci dimpotrivă, aproape că se jene tot timpul de notorietatea lui, tot timpul se scuza, tot timpul îl punea pe celălalt în evidență, avea ceva din Bérenger sau din alte personaje ale sale, complet incapabile să facă rău, dar foarte capabile să-l suporte fără a ști să se împotrivească. Împotrivirea lui la rău a fost să scrie despre rău, dar nu era un luptător. Luptător a devenit poate mai târziu, când a devenit și academician al golanilor, după revoluția de la București. (…) Eu cred că toată lumea în care trăia Ionesco la începutul anilor ‘90 era în permanentă schimbare, în care toate vechile idei antebelice dispăreau. Ionesco s-a uitat în jurul lui și a primit lecția acelor vremuri, pe care a știut s-o spună”.
Fotografii: Oana Monica Nae