Lavinia Şerban, Teatrologie, Anul I, UNATC Bucureşti
Undeva, într-o ţară săracă în care bugetul pentru cultură se ridică la 0,12 % din PIB, la Sibiu se organizează de ani buni încoace o întâlnire teatrală anuală care a reuşit să se califice pe podiumul celor mai mari festivaluri de acest gen din Europa.
Se întâmplă ca, timp de 10 zile, Sibiul să aibă febră. Febră de spectacole de stradă, de circ, de dans, de muzică, de teatru… Iar, oameni din toată lumea se îngrămădesc buluc să vadă, să audă, să simtă câte puţin din simptomele de boală ale cetăţii, şi să-l vindece de febră, luând cu ei, pe retină, în timpane şi în suflet câte o bucăţică de spectacol.
În aceste condiţii, invitaţia de a participa în calitate de observator al spectacolelor FITS, a fost un schimb de leacuri între mine şi Sibiu.
Povestea mea SIBFEST – încă nu-mi vine să cred că am şi eu o poveste SIBEST!, este una FITSoasă. Nu este o poveste cu prinţi şi prinţese, ci mai degrabă cu regi uzurpaţi de putere, cu coborâri în Tenebrele morţii şi propulsări în paradis; cu clovni şi cu insecte. Este o poveste care începe cu un KISS MY ASS coregrafiat şi cuprinde: tramvaie Popescu, un Lear cântat, o masă cântăreaţa, un Cehov mai absurd ca absurdul, un Shakespeare exact aşa cum îmi place, un multe capete de porci însângerate şi strigăte din Infern.
Între capitole, personaje din istoria actuală a teatrului devin palpabile, se plimbă pe străduţele ale Sibiului, îşi aşteaptă cu sacoşe în mână intrarea la spectacol, împart cu tine rândul de scaune. Te simţi în centrul lumii. Simţi că timpul s-a oprit în spaţiu, aici şi acum. Ai o revelaţie. Miracolele de pe scenă nu sunt săvârşite de zmei şi vrăjitoare, ci de oameni în carne şi oase.
Nici locul nu te ajută prea mult să revii la o atitudine mai realistă. Eşti în Sibiu, oraşul ca o curte domească pavată cu pietre de granit şi îndreptată către ceruri prin capitolii în formă de înger, de femei masive, de tigri sau lei. Oriunde întorci privirea, întâlneşti o catedrală sau un muzeu care impun respect, un lamapdar mâncat de rugină, o străduţă îngustă pe care respiră paşii dinaintea ta. Uiţi insatantaneu că vei locui timp de zece zile într-o clădire dubioasă, a cărei utilitate nu o înţelegi, uiţi că ai terminat primul an de facultate şi că notele din sesiunea care tocmai s-a încheiat stau să vină. Îţi trăieşti povestea. Te ajută şi oamenii, care parcă sunt altfel, mai lenţi, mai înţelegători, mai deschişi. Adevărate personaje, domnule!
Iar dacă se nimereşte să împarţi dormitorul cu Sleeping Beauty şi ca peretele să te despartă de o real Diva, povestea ta se tansformă într-o cronică a misterelor din Sibiu.
Şi basmul se ţese, se însăilează dincolo de după-amizile ploioase, de spectacole criptice, de obscuritatea unei noţi albe, de pene de inspiraţie.
Eu mi-am trăit povestea la Sibiu… Poveste care poate fi expusă în acte, scene şi tablouri, în acorduri de chitară, flamenco sau Godspel, în plimbări pe Podul Minciunilor şi prin Piaţa Huet.
Print