„O prostie mare cu cântece răgușite și coruri zbierate, de Matei Millo și Vasile Alecsandri, prelucrate și mai prostește de Cătălin Ștefănescu, cu ajutorul substanțial al lui Doru Mareș”. Așa sună prezentarea autoironică a spectacolului „Vârciorova. Carantină” de la Teatrul Municipal Bacovia, pus în scenă de Alexandru Dabija. Alexandru Dabija care a fost neobosit în această primăvară, numai la București premierele ținându-se langa în ultimele câteva luni. Iar după ce a lucrat împreună cu Cătălin Ștefănescu la „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” de la Teatrul Act, cei doi s-au gândit să-și cimenteze colaborarea și la Bacău. Așa că după ce-au „colaborat” cu Marin Preda și-au extins colaborarea la Vasile Alecsandri și Matei Millo… Rezultatul, adică montarea de pe scena de la Bacău, se autocaracterizează cel mai bine chiar prin cuvintele de prezentare, ca să păstrăm nota de umor ce funcționează în cazul de față și ca măsură de siguranță…
Vorbim despre trupa unui teatru relativ mic, un teatru din provincie ce nu se află pe lista celor mai vizitate de către regizorii de renume, care, nu mai e un secret pentru nimeni, fac legea în repertorii. Vorbim despre un teatru aflat la prima colaborare cu Alexandru Dabija și despre o trupă care, cu siguranță, l-a așteptat cu nerăbdare să le ridice ștacheta. „Vârciorova. Carantină”, însă, cu tot efortul admirabil al actorilor, care, se vede, joacă plini de dedicare și foarte implicat, mergând pe mâna regizorului până în pânzele albe (ceea ce este, desigur, un merit…), e un spectacol ratat, pe care nu-l salvează nimic. Nici muzica Adei Milea, mai puțin inspirată decât în cazul altor producții, nici frumusețea textului original, pentru că textul nu mai e deloc original, e doar o struțo-cămilo. Și e făcut ca să-i ridice la plasă regizorului, care vrea musai să creeze o legătură între societatea de secol XIX și cea actuală, dar forțând pe toate părțile, ca să intre in tiparul impus de el, așa încât, pe alocuri, sfidează showurile de televiziune…
Și nici actorii nu-l salvează, întucât, jocul lor, insuficient exersat, rămâne la suprafață, regizorul investind prea puțin în personaje și mai mult în propria idee generală. Așadar, ceea ce iese la final este un talmeș-balmeș de nepovestit, ascuns sub umbrela confortabilă a unei justificări de genul: „Mă pasionează formele de teatru popular, inclusiv de bâlci, aprofundarea vodevilului, pentru că de formație sunt mai sceptic din fire și cred că forma de farsă pe care a căpătat-o istoria omenirii în general, cultura română în particular, forma de farsă și de demăț continuu, ne caracterizează mult mai tare decât tragedia, să zicem”.
Totul bine și frumos, dar spectacolul de la Bacău este departe de a le justifica altfel decât în structura lor de suprafață. S-a dorit un vodevil de secol XXI. Și, dacă ar fi fost fără pretenții, ar fi fost bine. Dar „vodevilul” lui Alexandru Dabija nu e deloc fără pretenții, se vrea chiar o formă de cercetare asupra limbii și literaturii unei anumite perioade. Ceea ce nu e cazul… La Teatrul Bacovia avem de-a face doar cu un spectacol mai degrabă comercial, cu glumițe aduse într-o zonă facilă – desigur, totul la adăpostul ideii de „prostioară” și de „formă de distracție populară”. Numai că distracția și umorul se lasă mult așteptate, la fel și hohotele de râs… Avem de-a face cu niște Chirițe multiplicate, întoarse din voiaj prin Europa, fiecare din diverse orașe occidentale și oprite „în carantină” ca să nu infesteze țara cu virușii occidentali. Cum acțiune nu-i, tot greul ar trebui să-l ducă însăși concepția regizorală ce ar miza, adică, tocmai pe satira socială și pe umorul popular. Care, însă, se îngroapă singur, devenind din „popular” populist… salvându-se doar din când în când cu un cântecel al Adei Milea. Departe de a se comporta ca un organism, Grupul Chirițelor se pierde și se diluează în replici de un umor forțat, iar Guliță „anarhistul” nu depășește ridicolul, cireașa de pe tort fiind momentul când umblă în scenă cu dinamita-artificii, întru delectarea publicului.
„Vârciorova. Carantină” se vrea, măcar în teorie, un fel de oglindă așezată în față nu doar unei lumi și unui timp, ci și unui fel de a înțelege lumea și timpurile oamenilor trăitori în acest spațiu. Nu este! E doar un moment de teatru neasumat și dovada că numele nu sfințește locul întotdeauna. Și că teatrele ar trebui, poate, să parieze mai mult pe regizori cu nume mai puțin sonore.
Teatrul Municipal Bacovia
„Vârciorova. Carantină”
O prostie mare cu cântece răgușite și coruri zbierate, de Matei Millo și Vasile Alecsandri, prelucrată și mai prostește de Cătălin Ștefănescu, cu ajutorul substanțial al lui Doru Mareș.
Regia: Alexandru Dabija
Asistent regie: Irina Crăiță – Mândră
Muzica și versurile: Ada Milea
Scenografia: Cristina Ciobanu
Distribuția:
O Șcubufloaie – Firuța Apetrei
O Afinoaie – Eliza Noemi Judeu
O Babă cu pensia – Simona Nica
O Chiriță de la Paris – Florina Găzdaru
A doua Chiriță de la Paris – Alina Simionescu
O Chiriță de la Londra – Daniela Vrînceanu
O Chiriță de la Hamburg – Corina Goranda
O Chiriță de la București, Luluța – Adelaida Perjoiu
Un Doctor – Bogdan Buzdugan
Un Soldat – Matei Bogdan
Un Călător – Ștefan Alexiu
Un Flintic – Dumitru Rusu
Guliță Anarhistul – Ștefan Ionescu
Foto: Ioan Viorel Cojan
Print