Cred în teatrul de vedete. În numele de pe afiş, în actorul, regizorul şi autorul care pot gira pentru calitatea spectacolului. Urăsc, în schimb, literele de-o şchioapă, culorile stridente şi pozele prost photoshopate; stâlpii ticsiţi de hârtii zdrenţăroase care anunţă laolaltă concertele de la Sala Palatului şi spectacolele de la Palatul Copiilor. Teatrele de stat abia au început să înveţe lecţia promovării vedetelor proprii. Timid şi destul de aleatoriu. Actori buni şi iubiţi de public, există, însă. Spectatorii întreabă la casa de bilete când îl pot vedea pe unul sau altul şi aplaudă sârguincios la scenă deschisă. Nu e nimic nou sau greşit. Celebrele cozi interminabile din anii ’70-’80 se formau pentru anumiţi actori. E poate injust, dur, dar publicul vine să îl vadă pe cel care joacă Hamlet şi îl interesează mai puţin cine e Un domn de la curte.
Aşa am ajuns eu la Teatrul de Comedie la „Stăpânii rulotei” – să îl văd pe Gheorghe Visu. Altfel, nu aş fi vrut să văd un spectacol cu piesa unui irlandez oarecare, Gerald Murphy, despre care nici întru toate informatul Google nu a avut prea multe de spus. Iar de la regizorul Dan Tudor ştiu deja la ce să mă aştept: montări curate, corecte, unele anoste, altele salvate de distribuţie, cu respect pentru text, poante bine plasate şi muzică ritmată la final, pe aplauzele publicului. Curiozitatea, în schimb, era mare. Nu îmi cade niciun galon şi nu am rezerve în a recunoaşte că am urmărit „Inimă de ţigan” şi „Regina” pentru a-i vedea pe Gheorghe Visu, Carmen Tănase şi Dan Condurache. Au trecut câţiva ani buni de atunci şi chiar îmi doream să îl văd în teatru pe „Stătică”, fără pălărie şi pantofi kitschioşi, cravata de aur şi accent corespunzător.
Spectacolul este departe de a fi unul important. Povestea e destul de banală şi previzibilă, situaţiile uşor forţate, despre decor nici nu vreau să deschid discuţia, iar rezultatul finit este, şi el, discutabil. O familie dezbinată, trei fii care îşi ratează viaţa, o mamă prezentă prin absenţă şi un tată care încearcă să salveze ce a mai rămas când deja e prea târziu; totul sub semnul comediei. E genul de spectacol care nici nu îţi displace, nici nu te convinge. Textul oferă, totuşi, posibilitatea unor interpretări cel puţin decente. Dan Rădulescu – Kev, fiul cel mic – e foarte natural şi joacă asumat, Marius Drogeanu – Bren, paznicul de noapte abia ieşit din tură, obosit şi agasat – nici nu impresionează, dar nici nu deranjează, Dan Tudor – Andy, sudorul retrogradat şi părăsit de soţie – improvizează inteligent, cu şarm, reuşeşte un monolog simpatic şi conturează un personaj care să te facă să zâmbeşti, atunci când nu întrece măsura, iar Gheorghe Visu – Eddie, tatăl care a greşit şi vrea să îşi spele păcatele – emoţionează prin sinceritate. Nu e un spectacol al marilor roluri. Naturaleţea e singura pretenţie pe care o ridică piesa. Eu apreciez mereu orice spectacol care îşi atinge maximul de potenţial. Nu poţi compara o comeide bulevardieră cu o tragedie antică. E alt sistem referenţial. Poţi, însă, evalua dacă ipoteza de lucru e dusă până la capăt, indiferent dacă acel capăt presupune doi paşi sau o călătorie trans-oceanică. E o replică în filmul „Moromeţii”: „De unde să îţi dau eu mai mult dacă atâta e?!”. Exact aşa stau lucrurile şi acum.
Motivul pentru care am scris acest articol e unul foarte simplu. Îmi doresc să văd actori precum Gheorghe Visu în spectacolele pe care le merită. Nu spun că e genial sau că rolul pe care îl face în „Stăpânii rulotei” la Teatrul de Comedie e o capodoperă. Nu am văzut un monstru sacru, ci un actor în plină forţă, atent la detalii şi la parteneri, care ştie să asculte şi să transmită emoţie. Dacă pe o partitură nu foarte ofertantă a izbutit să mă convingă să scriu despre el, sunt sigură că m-aş duce să îl văd într-un rol important. Nu poţi fi extraordinar într-un spectacol bunicel. Niciun actor nu îşi doreşte să fie nevoit „să se scoată” aşa cum bine ştim că nu de puţine ori se întâmplă.
Am pornit de la vedete. Gheorghe Visu a devenit vedetă. Lumea îl recunoaşte pe stradă, copiii îl strigă, chiar dacă nu pe el, ci personajul din televonelă. Numele lui aduce publicul în sală. Asta ştiam dinainte. La ieşire plecam cu confirmarea unui instinct: e un actor mare. M-am bucurat să îl pot vedea pe scenă. Sper ca data viitoare să mă bucure şi spectacolul în aceeaşi măsură.
Print