Printre spectacolele realizate în contextul Anului Caragiale se numără montarea Adei Lupu de la Teatrul Naţional din Timişoara după „O scrisoare pierdută”. O producţie (aproape) grandioasă, în care se amestecă două idei regizorale interesante, care creează premisele unei montări de succes –în acelaşi timp, cu un picior în lumea lui Caragiale şi cu celălalt în lumea noastră. Cea dintâi ar fi ideea că mută acţiunile din campania electorală de sfârşit de secol 19 – început de secol 20 în lumea electoral-politică autohtonă, de început de secol 21. Cu toate quiproquo-urile de rigoare, cunoscute şi răscunoscute, din massmedia. Cu personaje recognoscibile în lumea politică şi socială publică. Iar cea de-a doua idee, vizibilă doar la sfârşitul spectacolului, este aceea că regia îşi propune să plaseze „povestea” în lumea lui „în spatele oricărei comedii se ascunde o tragedie”. Cuvintele profetice şi amare ale unui Caragiale scârbit de societatea românească, pentru care nici măcar aciditatea comicului nu mai are farmec, curg încet pe fundal, după ce „comédia” s-a încheiat. Şi întreaga desfăşurare scenică de până atunci ar fi trebuit să conducă tocmai la acest final… În aşa fel încât, dacă spectacolul ar porni iarăşi, de data asta în sens invers, dinspre final către prima scenă, cuvintele lui Caragiale să funcţioneze ca un fel de prolog. Ceea ce nu se întâmplă, însă.
Aşa cum creează Ada Lupu lumea din „Scrisoarea pierdută”, se doreşte un fel de oglindă a societăţii contemporane. Plasând-o pe Zoe în prim-plan, regia îşi bazează întreaga demonstraţie pe ideea că femeia poate face şi desface jocurile politice, condusă din umbră de un bărbat. În montarea de la Timişoara, Zoe funcţionează ca un fel de păpuşă-marionetă a lui Trahanache, care se foloseşte de armele ei erotice pentru a conduce din umbră judeţul. Flirtul se petrece la vedere, iar relaţia cu Tipătescu e la lumina zilei şi în văzul tuturor. Justificarea există, cu siguranţă, în realităţile din jur, dar textul lui Caragiale o suportă numai până la un punct. Pentru că „într-o soţietate fără prinţipuri, care va să zică că nu le are…” în care o femeie îşi înşală bărbatul fără să se ostenească vreo secundă să o ascundă, nu mai e justificat faptul că aceeaşi femeie disperă când i se pierde scrisorica de amor. Iar aceasta este doar una dintre neconcordanţele din spectacolul de la Naţionalul timişorean. În care, de multe ori, frumuseţea propriei idei este mai seducătoare pentru regizoare decât frumuseţea şi coerenţa textului.
Desprinsă ca dintr-o revistă glossy, Zoe şi întreaga lume în care se învârteşte are strălucirea de plastic a lumii pe care o „propovăduieşte” televiziunea. Un amestec de telenovelă, program de ştiri şi reality show, cu rochii şi coafuri seducătoare, „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale are în centru o Zoe-vedetă, care, deşi manipulează tot, nu este conştientă că o face. Iar una dintre sus-amintitele inadvertenţe ţine tocmai de faptul că regia îşi abandonează în anumite momente ideea şi păpuşa-de-televiziune-Zoe se transformă brusc şi nu întotdeauna susţinut în Zoe-bărbata, în scene precum cea în care hotărăşte să susţină candidatura lui Caţavencu. O interpretare coerentă în sine – Claudia Ieremia – pierde din coerenţă tocmai din pricina regiei, care o construieşte la limita dintre realism şi vodevil, fără să-şi justifice până la capăt vreuna dintre direcţii. Oscilând între femeia languroasă, căreia toţi bărbaţii (inclusiv Caţavencu) îi devin victimă, dar care-şi sărută iubitul fără vreo urmă de voluptate – ca-ntr-un vodevil –, interpretarea ei devine necredibilă şi adeseori schematizată.
Plătind acelaşi tribut nevoii de a-l contemporaneiza (uneori cu orice preţ) pe Caragiale, montarea de la Timişoara plasează – previzibil – acţiunile din text într-o zonă în care şedinţele parlamentare actuale se întâlnesc cu şedinţele de partid de provincie, şi unde, în pauză, respectivii membri înfulecă sandvişuri uriaşe. În alte cazuri politica se consumă la saună… Tocmai această aglomerare de idei şi de imagini împrumutate inteligent din massmedia şi care ar fi putut să conducă la o construcţie interesantă sabotează uneori din interior construcţia regizorală, sufocând-o şi încâlcind-o. Iar interpretarea actorilor suferă de acelaşi exces de împrumut din circul massmedia, care adesea înghite limpezimile lui Caragiale, alunecând – cu bună ştiinţă sau nu?! – în zona emisiunilor umoristice de tip „Mondenii” etc.
Print