Prea puţin le-au reuşit spectacolele regizorilor care au avut curajul să încerce în ultimii ani o montare cu „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale. Prea puţine spectacole de referinţă pe acest text. „Scrisoarea” lui Alexandru Tocilescu de la TNB a stârnit controverse, a lui Grigore Gonţa nici măcar asta, iar cea mai recentă încercare de la Naţionalul bucureştean, „Scrisoarea” lui Horaţiu Mălăele, nici ea nu s-a născut în zodia cea mai fericită. „Scrisoarea” lui Alexandru Dabija de la Teatrul de Comedie n-a fost cea mai convingătoare dintre variante, opţiunea „Caragiale fără umor” mai degrabă n-a funcţionat, iar cea în regia Adei Lupu de la Naţionalul din Timişoara se pierdea în propria idee şi se îneca în propria contemporaneitate.
În acest context, care ţine de ceva vreme, şi tributar Anului Caragiale, care a generat puzderie de spectacole (ceea ce e bine doar în parte, pentru că, în cazul lui Caragiale, se vede parcă mai tare ca oriunde atunci „când nimic nu ai a spune”), Mircea Cornişteanu a pus în scenă la Teatrul Naţional din Craiova, pentru a cincea oară în cariera lui, piesa „O scrisoare pierdută”. Iar montarea este o imagine coerentă şi reuşită asupra societăţii actuale, transpusă prin textul lui Caragiale, fără clişeele cunoscute, proaspătă şi vie, cu umor şi modernizată inteligent şi deloc ostentativ. Regizorul nu pică deloc în capcana de a „revoluţiona” textul. Dimpotrivă, îşi propune un spectacol limpede, astfel încât să se vadă frumuseţea şi actualitatea piesei, să se joace cu umor, pe care să nu-l ucidă în numele unei reinterpretări contemporane forţate, un spectacol care să fie în acelaşi timp o imagine a unui alt spectacol, cel al României actuale. Şi, mai mult decât atât, un spectacol în care sunt puşi în valoare actorii, într-o distribuţie care slujeşte cu adevărat ideea regizorală.
Triunghiul Zoe – Trahanache – Tipătescu funcţionează bine de la prima şi până la ultima scenă, iar ideea pe care este construit are şi justificare, şi umor şi, mai mult decât atât, este oglinda unei realităţi de lângă noi, deloc contrafăcută. Claudiu Bleonţ în rolul lui Tipătescu lasă deoparte manierisme şi găselniţe mai noi sau mai vechi şi construieşte un rol puternic şi bine gândit, o imagine a omului politic slab, decorativ şi manipulat din umbră fie de o femeie, fie de interese diverse, laş şi incapabil să-şi arate forţa altfel decât în faţa poliţaiului angajat. De partea cealaltă, Trahanache, bărbatul ticăit şi încornorat, este în varianta lui Ilie Gheorghe, în fapt, cel care conduce toate jocurile în judeţ şi trage toate sforile, tocmai pentru că înţelege tot şi totul se întâmplă cu voia lui şi datorită „diplomaţiei” lui.
Mircea Cornişteanu întoarce puţin sensurile piesei şi scoate altfel în evidenţă anumite replici, precum în scena cea în care Trahanache culege de pe jos prezervativul care-i cade lui Tipătescu din buzunar şi, cu o privire de politician-canalie absolută, îşi asumă totul şi dă cheia jocului: „Într-o soţietate fără prinţipuri e nevoie de puţintică diplomaţie”… Iar Zoe, femeia de secol XXI, care manevrează din umbră toate mişcările bărbaţilor de pe scena politică, este, în interpretarea Ceraselei Iosifescu, imaginea perfectă a felului în care e înţeleasă astăzi forţa feminităţii. Crudă, rece, dominatoare, plină de nerv, arogantă, ambiţioasă şi cu picioarele pe pământ, Joiţica Ceraselei Iosifescu e femeia care are toate datele să devină… parlamentar. Romantismul, iubirea, căldura, tandreţea sunt basme, care se destramă, toate, în dispreţul profund din privirea ei, în scena în care Tipătescu îi propune să fugă în lume, ţinând în mână o cască de motocicletă…
Din aceste subtile relaţii între cele trei personaje este conturat întregul spectacol: Zoe crede că ea conduce, Tipătescu ştie că ea conduce şi se lasă pe mâna ei, iar Trahanache îi lasă pe amândoi să creadă că Zoe conduce şi, în fapt, îi conduce pe toţi.
Scenografia Clarei Labancz propune un interior simplu de birou, care se modifică pe parcursul spectacolului, iar ideea de a lăsa să curgă o proiecţie în fundal cu faţada vilei unde se leagă şi se dezleagă, toate întâmplările, unde intră şi de unde ies toate personajele, este inedită şi dă ritm montării. Mai puţin reuşită este însă scena bătăliei politice, unde regizorul alege să filmeze în timp real şi să proiecteze pe fundal sala, iar spectatorii sunt participanţi reali la lupta electorală şi la discursurile „catindaţilor”. Deşi interesantă în sine, are dezavantajul că mare parte a publicului devine mai interesată de propria imagine decât de ce se întâmplă pe scenă şi toată lumea se foieşte şi se arată cu degetul pe ecran, pe ideea „Hello, mom! Hello, daddy”… Şi totuşi, felul cum este gândit finalul scenei, când lui Caţavencu „i se taie” microfonul şi e „săltat”, induce o idee despre cum funcţionează cenzura în libertate, ce va fi continuată în finalul spectacolului, unde Agamiţă Dandanache (Valer Dellakeza) apare însoţit de „un bodyguard”, care vede, aude şi înregistrează tot…
Mai puţin argumentate sunt personajele Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu. George Albert Costea în rolul lui Caţavencu nu articulează cu adevărat datele personajului şi rămâne doar la nivelul unui politician tânăr, ambiţios şi canalie, dar care în spectacol nu-şi găseşte traseul real în raport cu celelalte personaje. Nici cuplul celebru Farfuridi-Brânzovenescu nu are impactul scontat şi, deşi corect, rămâne palid. În schimb, Nicolae Poghirc în rolul Cetăţeanului turmentat are şi savoare, şi umor şi e o frumoasă pată de culoare. Iar surpriza premierei a fost, cu siguranţă, evoluţia lui Mircea Cornişteanu în rolul lui Pristanda…
Print