O suflare cât un cântec de lebădă

@Filipe_Ferreira

Din podeaua scenei cresc smocuri de iarbă și un arbust. În partea stângă stă singuratic un divan roșu. Este un spațiu marcat de trecerea timpului, o ruină a unui teatru. Doar câteva adieri de vânt mișcă din când în când draperiile de culoare deschisă ce înconjoară decorul. Suflarea vântului sau murmurul unui sufleor. În portugheză Sopro. Așa se intitulează spectacolul lui Tiago Rodrigues prezentat în cadrul festivalului Wiener Festwochen.

Creată în 2017, producția ce a avut premiera la Festivalul din Avignon este construită în jurul figurii Cristinei Vidal, de peste 40 de ani sufleor profesionist al Teatrului Național Dona Maria II din Lisabona. Sopro omagiază o meserie pe cale de dispariție, invizibilă și, totuși, esențială pentru susținerea actorului. Nu este însă un „personaj” cel pe care Tiago Rodrigues îl aduce în scenă, ci o „fantomă din cușca” teatrului al cărui director este de patru ani. Un corp al unei femei de statură mică, cu pielea palidă. Cristina Vidal nu este o actriță. Este ea însăși. Șușotește, se deplasează de la un actor la altul, dar mai ales nu lasă niciodată din mână broșura care conține textul. Avansează cu prudență pe podea, ca pe un câmp minat, tensionată, concentrată la maxim. Uneori lasă chiar impresia că se ascunde după hârtiile pe care le ține în mână. Căci Cristina avea mari reticențe să fie protagonista acestui spectacol. Iar singura soluție de compromis pe care a acceptat-o în cele din urmă de la cel pe care îl numește „directorul teatrului meu” este răspândirea propriului text prin „suflarea” către actorii care o înconjoară. Astfel, printr-o inversare a rolurilor, cei cinci artiști (trei actrițe și doi actori, cu toții foarte tineri) se transformă, pe rând, cu toții, în rolul sufleorului. Actorii devin purtătorii ei de cuvânt, susținând-o cu multă generozitate.

Textul poetic și comic deopotrivă creat de Rodrigues constă din fragmente din Sofocle, Shakespeare, Molière, Racine sau Cehov, dar în special din propriile cuvinte ale Cristinei, din anecdote amuzante adunate din culisele teatrului. Este rezultatul convorbirilor pe care regizorul-autor i le-a dedicat sufleorului. Nouă ani de insistențe și răbdare. Pasiunea față de arta spectacolului teatral, loialitatea și iubirea față de actori își găsesc un loc special în structura Cristinei. Încă de la o vârstă fragedă „a simțit un foc arzându-i în suflet”. Pe atunci avea abia cinci ani. Era pentru prima dată că i se permitea să vizioneze un spectacol din cușca sufleorului împreună cu mătușa sa. Și astfel iubește „fesele și nasurile” actorilor, căci îi vede aproape numai din spate sau din profil.

În povestirile sale, Cristina nu folosește numele adevărate ale artiștilor. Ea face dintr-un amant nefericit și un actor care nu respectă nici textul și nici indicațiile regizorale un „Verșinin”. Deosebit de amuzantă este scena în care este nevoită să îl urmeze în fugă prin spatele scenei, ținând cont, cu maximă seriozitate profesională, de ceea ce i s-a spus în ziua în care a fost angajată: „Discreția sufleurului trebuie să fie proporțională cu indiscreția actorilor”. Pe fosta directoare a teatrului, o actriță bolnavă de cancer, o reprezintă ca o Antigonă condamnată prin decretul lui Creon. Iar cel care îi pune diagnosticul este ghicitorul Tiresias. Răscolitoare, chiar ușor patetică devine scena în care „Antigona” uită pentru prima dată textul. Este și singura dată în care Cristina va eșua, lăsându-se pradă vrăjii spectacolului.

@Filipe_Ferreira

Modul natural în care curg aceste povești una într-alta, felul în care se transformă actorii în mod repetat în diferite personaje, ca și când cel mai simplu lucru din lume este atunci când o persoană îți șoptește un text în ureche și te preschimbi în urma unei respirații străine – este magie pură. Sunete de trenuri în trecere sau de cai galopând întrerup din când în când poveștile, contribuind la atmosfera senzuală.

Astfel își imaginează Tiago Rodrigues propriul său teatru în anul 2080. Și o face fără să cadă vreodată în demagogie. În urma unui calcul sobru, sufleorul Teatrului Național Portughez a fost, în cei 41 de ani ai carierei sale, doar 18 minute și 23 de secunde activă. Însă Cristina Vidal este nu numai arhiva trecutului, ci și „plămânul plin de oxigen” al teatrului. Pentru că acesta este leitmotivul spectacolului: „Să nu mori. Mai presus de toate, să nu mori. Să rămâi în viață” – așa precum spune textul plin de duioșie al lui Tiago Rodrigues: „Numai cel care este în viață își poate imagina rătăcirile morții și le poate traduce într-o poveste care să ne servească pentru o viață, fără să îngroașe vreodată rândurile conformismului mortal”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.