Avem câteodată ocazia rară de a tăcea. Într-un prezent continuu bruiat de o paletă de sunete polifonice – de la sonerii insistente la brutalul zgomot alb – tăcerea a devenit un lux pe care nu mai suntem conştienţi că ni-l permitem. Ne sperie şi ne stânjeneşte. Densitatea ei ne apasă pe minţile care s-au obişnuit cu haosul, iar urechile noastre, la fel de surde precum sufletele deprinse cu mimarea sentimentelor, nu mai ştiu cum să o asculte. Şi totuşi, există încă motive de tăcere. Autentică. Profundă. În semn de respect şi omagiu.
Modalitatea prin care aleg să vorbesc despre spectacolul „Evanghelie” semnat de Pippo Delbono, prezentat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, este această tăcere cât se poate de sinceră. Instrumentele critice, oricât de profesionale, nu au ce căuta în preajma unei răni deschise. Pentru că teatrul, aşa cum îl înţelege Pippo Delbono, este un strigăt al unui om în luptă cu viaţa şi moartea. Este o impietate să analizezi estetico-intelectual pretenţios şi cu statură de critic expert în datul cu părerea avizat durerea şi boala. Pentru că asta transpiră prin toţi porii „Evanghelia” lui Pippo Delbono.
Un bărbat aflat în pragul dintre maturitate şi senectute, la 57 de ani, alege să aducă un omagiu trecerii în nefiinţă a mamei sale. Din iubire. Iubirea unui fiu budist, seropozitiv, pentru mama sa catolică-practicantă. Un ultim gest de ascultare. Pasajele din Biblie citite cu vocea lui timbrată sunt puse împreună cu realitatea unui război pervers şi mai crud decât încleştările militare tradiţionale – cel al terorii. Lumina şi întunericul într-un manifest asumat.
Gestul acestui ne-creştin face un mare serviciu Bisericii pe care el o renegă. În spatele unei manifestări anti-creştine stă o îngenunchere pioasă, în suflet. Cuvintele rostite pe fundalul unor perindări atroce de patologii şi tristeţi brutale rămân, cad în tine mai fertil, poate, decât într-o biserică părăsită de har. Pentru că sunt spuse mai sincer decât de un popă venit la job şi ascultate mai autentic decât de credincioasele îmbrobodite venite să facă demonstraţie de obiceiuri şi superstiţii în văzul atâtor păcătoşi de ocazie. Contrastul atât de violent între ce vezi şi ce auzi este copleşitor. Iar memoria retinei şi cea a timpanului funcţionează necorelat. Şi rămân cu tine şi zbaterea de tipologii ale suferinţei şi blândeţea unor cuvinte nu degeaba considerate sfinte. Sacrilegiul lui Delbono este o probă de sinceritate pentru fiecare dintre cei care ne declarăm creştini. Ce alegem? Iubirea necondiţionată de aproape sau piatra ridicată?
Desigur, există o seamă de elemente spectaculare care tentează spiritul critic şi se pot face câte speculaţii vrea fiecare din punct de vedere artistic, estetic, filosofic, antropologic, egoisto-intelectualo-universitar. Dar „Evanghelia” este mai mult spovedanie decât teatru. Este un act atât de intim, încât un poţi decât să taci în faţa lui. Compania cu care s-a însoţit Pippo Delbono nu este o trupă în căutarea afirmării profesionale, nu râvneşte la niciun trofeu şi nu pare să aibă orgoliile specifice breslei. Sunt oameni care şi-au găsit locul în lume datorită acestei forme de artă.
Candidul Bobó, copilul de 80 de ani al lui Pippo Delbono care şi-a petrecut mai toată viaţa instituţionalizat şi etichetat drept rebut de către o societate grăbită să evolueze, stă pe scenă în faţa noastră, iar la sfârşit zâmbeşe din tot sufletul, ţinându-l de mână pe prietenul său. Relaţia dintre aceşti doi oameni e dincolo de ce poate transmite orice meşteşug actoricesc, indiferent cât de genială ar fi regia. Pentru că nu e teatru. E viaţa lor pe care aleg să o ne-o împărtăşească. Pentru a exista normal într-o lume care îi numeşte, mai voalat, mai pe la colţuri, sau direct în faţă, „anormali”, „marginali”, „ciudaţi”. Dar dacă ne uităm mai cu sinceritate în jurul nostru şi în oglindă oare cât de „normali”, „centrali” şi „perfecţi” suntem cu toţii. Există un Bobó în fiecare dintre noi. Păcat, doar, că nu ne-a găsit pe fiecare un Pippo Delbono al nostru.
„Evanghelie” poate să îţi placă sau să nu îţi placă şi atât. Nu poţi să îl aplauzi sau să îl înjuri doar ca pe un spectacol obişnuit decât dacă eşti snob sau ignorant. Alegi în mod deliberat să te distanţezi într-o nepăsare regală pe un piedestal de cunoştinţe şi de la acea înălţime dai vedicte cu siguranţa statutului tău. De bine sau de rău. Dar cocoţat acolo, singur şi înfăşurat în mantia cea kitschoasă de purpură doctă eşti prea departe de umanul din oameni. De umanismul nedisimulat al acestor oameni. Iar ca de la un om către ceilalţi, eu tac.
Emilia Romagna Teatro Fondazione-Pippo Delbono Company
Evanghelie (Vangelo)
Un spectacol de: Pippo Delbono
Filmare și imagini: Pippo Delbono
Cu participarea – în filmări – Adăpostului pentru Refugiați PIAM, din Asti (Italia)
Soundtrack digital original adaptat pentru orchestră și cor polifonic: Enzo Avitabile
Scenografie: Claude Santerre
Costume: Antonella Cannarozzi
Light Design: Fabio Sajiz
Regie tehnică: Fabio Sajiz
Lumini și video: Orlando Bolognesi
Sunet: Pietro Tirella
Tehnician principal: Gianluca Bolla
Tehnician scenă: Enrico Zucchelli
Costume istorice: Elena Giampaoli
Administrație: Silvia Cassanelli, Alessandra Vinanti
Birou de presă: Silvia Pacciarini
Traducere în engleză: Stefano Guizzi
Ateliere de scenografie și costume: Hrvatsko Narodno Kazaliste – Zagreb (Croația)
Mulţumiri speciale: Fabrice Aragno, Antoine Bataille, Francesca Catricalà, Teatro Nuovo di Mirandola
Cu: Gianluca Ballarè, Bobò, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Alma Prica, Pepe Robledo, Grazia Spinella, Nina Violić, Safi Zakria, Mirta Zečević
Print