Începând din 2 februarie, vizitatorii care trec pe la Morgan Library & Museum din New York au ocazia să facă o incursiune în atelierul de lucru al unui dintre cei mai mari dramaturgi americani din toate timpurile. Evenimentul are loc la puțină vreme după ce în Key West s-a inaugurat, pe 15 decembrie 2017, Muzeul Tennessee Williams, unde este expus permanent cel mai mare fond de exponate dedicat autorului.
Expoziția newyorkeză „Tennessee Williams: No Refuge but Writing” va rămâne deschisă până pe 13 mai și se concentrează pe câteva aspecte din existența scriitorului cunoscut în primul rând ca autor al pieselor „Un tramvai numit dorință” și „Menajeria de sticlă”, recreând din obiecte de diverse tipuri secvențe din biografia tumultuoasă a creatorului pentru care scrisul era, cum spune și titlul ales de curatorul expoziției, un refugiu. De la portrete pictate cu mai multe ocazii la mașini de scris, la manuscrise și elemente vestimentare purtate în zile importante pentru cariera sa artistică, exponatele surprind câteva capitole din cartea vieții dramaturgului născut în 1911 în Columbus, Mississippi, fiu al unei profesoare de muzică şi al unui agent de vânzări, îndrăgostit de alcool şi nepot de episcop. Thomas Lanier Williams III, numele de facto al dramaturgului Tennessee Williams, avea să întruchipeze cândva așa-azisul self-made man american, devenind un dramaturg apreciat, iar piesele lui aveau să scuture praful din teatrele americane.
O mulțime de articole de presă, scrisori, poezii, piese într-un act și alte manuscrise sunt prezentate în expoziția newyorkeză, alături de ediții princeps, afișe ale spectacolelor după piesele lui, caiete-program și fotografii, mai ales din perioada 1939-1957, anunță organizatorii, interval în care Tennessee Williams a scris șase piese. „Scriind, nu intenţionez să şochez, aşa că mă surprinde că o fac. Cred însă că tot ce se întâmplă în viaţă ar trebui să-şi găsescă loc în artă, deşi artistul trebuie să prezinte tot în manieră artistică. Am pornit cu gândul de a spune adevărul. Și adevărul e șocant câteodată”, mărturisea dramaturgul într-un interviu realizat cu aproximativ un an înainte de moartea sa pentru „The Art of Theater” şi reluat mai târziu în „The Paris Review”.
Pe lângă fotografii de arhivă, printre care instantanee de la repetițiile pentru producții scenice ce aveau să devină celebre, cum ar fi „Un tramvai numit dorință” cu Marlon Brando, se pot vedea în expoziție portrete și autoportrete de care puțină lume știe, căci pasiunea scriitorului pentru pictură nu a rămas decât în istoria personală. Episoade biografice dureroase sau obscure – schizofrenia surorii, căsnicia nefericită a părinților și relația lui deloc armonioasă cu aceștia – fac obiectul câtorva dintre exponente, cel puțin când vine vorba despre istoria piesei „Menajeria de sticlă”, care s-a jucat pe Broadway începând din 1945 și l-a consacrat, dar care avea în urmă o poveste lungă, răspândită în povestiri, poezii și fragmente de jurnal scrise în câțiva ani de autor.
Și „Un tramvai numit dorință”, text care a avut mai multe versiuni al căror istoric se poate descoperi aici pe scurt, și „Pisica pe acoperișul fierbinte”, piesa preferată a dramaturgului, sunt documentate în aceeași manieră. Sunt așezate una lângă alta cele patru variante de final pe care Tennessee Williams i le-a propus regizorului Elia Kazan. Într-o pagină de jurnal din 1955, când începuseră repetițiile pentru această piesă, autorul nota: „O zi neagră în care să începi un jurnal albastru. Obosit și un pic beat, am o răceală nemernică”. Iar piesa nu prinde suficientă viață, se plângea, din cauza unei actrițe…
O mașină de scris Olivetti Lettera 32, albastră, organizează materialul preponderent alb-negru al expoziției. O constantă a unei vieți inconstante, pe care scriitorul și-o petrece pe drum, mutându-se dintr-o cameră de hotel în alta, mașina de scris ce întrerupe discursul alb-negru este doar una dintre cele câteva folosite de scriitorul care se visa mereu departe – la Ceylon, la Roma, la Paris, la Taos și în multe alte locuri.
„Se vede că am o mare afinitate cu psihologia feminină, cu personalitatea, emoţiile şi suferinţele femeii. Cei care spun că femeile din piesele mele sunt travestiţi vorbesc tâmpenii, sincer, chiar tâmpenii şi răutăţi. Mie, personal, îmi plac femeile mai mult decât bărbaţii. Cu ele comunic întotdeaua mai bine decât cu bărbaţii. Aş spune că proporţia dintre femeile şi bărbaţii care m-au iubit e de 5 la 1”, spune Tennessee Williams în interviul amintit și niciunul dintre cei care-i cunosc piesele n-ar putea-o nega. În expoziția deschisă acum, la șapte ani de la centenarul nașterii sale, când s-au pus în scenă pentru prima dată piese care nu i s-au montat niciodată în timpul vieții („I Never Get Dressed Till After Dark on Sunday” și „A Cavalier for Milady”, la Londra), câteva personaje feminine sunt privite cu ochi de pictor, dar și prin prisma unor dureroase relații biografice, filtrate în ficțiunile scrise pentru scenă. Și Rose, și Blanche trimit inevitabil, chiar și pentru adversarii biografismului, la o soră în carne și oase, închisă într-un spital pe viață. Iar femeile din piesele lui privesc mereu în altă parte, spre altă lume, spre altă viață, aspirație pe care expoziția a surprins-o profesionist, fără a livra o interpretare ce poate cădea foarte ușor în facil.
Print