O voce egal o femeie, o femeie egal o voce

„Vocea umană”, monologul lui Jean Cocteau, este un text alunecos, iar nivelul lui ridicat de patetism poate deveni ucigător pentru actor. O femeie singură, într-o încăpere goală, aşteptând un ultim telefon promis de la bărbatul care tocmai a părăsit-o. Frânturi de gânduri, de emoţii, o voce care jonglează, aproape o oră, cu vorbe chinuitoare, de o tristeţe care poate deveni indecentă prin afişare… pe alocuri mai impudică decât un corp gol.

Foto Maria Ştefănescu


Riscul pe care şi-l asumă Oana Pellea şi Sanda Manu este, la prima vedere, aproape nejustificat. De ce „Vocea umană” a lui Jean Cocteau, într-o lume dominată de tendinţa ca pe scenă suferinţa să fie mult mai violentă şi de altă natură,  o lume în care patetismul este unul dintre duşmanii cei mai mari ai teatrului, ai actorului, pândiţi tot timpul din spate de spaima telenovelei?! De ce un text pe care Cocteau l-a scris mai degrabă ca pe un exerciţiu de actorie, care să-i justifice şi să-i desăvârşească experienţele legate de vocea umană (şi care, e-adevărat, a făcut carieră în anii ce au urmat), să fie pus în scenă acum, la Teatrul Metropolis, într-o formulă deloc inovatoare, bazată sută la sută pe „lucrul actorului cu sine însuşi” şi cu regizorul?!
La momentul la care scria textul, Jean Cocteau îl dorea una dintre acele partituri care să-i permită unei actriţe ca, în mai puţin de o oră, să se pună în valoare deplin. Ceea ce face Oana Pellea în spectacolul de la Metropolis – iar interpretarea ei este răspunsul în sine la întrebările de mai sus – este aproape opusul. Nu se pună în valoare pe sine, ci textul şi emoţia la cote înalte pe care el o conţine. O simplitate asumată – a se citi „firească” – pe care îşi construieşte întreaga interpretare şi de la care se abate de puţine ori, o interpreatre netrăiristă a emoţiilor şi a suferinţei (în sine absolut patetică, dar atât de vie, încât pateticul se descifrează până la sfârşit doar ca latură – din nou: firească – a vieţii).

Foto Maria Ştefănescu

Decorul Iulianei Vâlsan – o cameră simplă şi aproape goală, întunecată, care-ţi lasă o uşoară senzaţie de claustrofobie, în mijlocul căreia tronează un telefon, pe un mic suport – este mai degrabă discret. Regizoarea şi scenografa au intuit corect: au construit un spaţiu palid, un spaţiu de oriunde, aproape lipsit de personalitate, dar care să funcţioneze ca o foaie albă pentru o picătură de cerneală roşie. Iar „picătura roşie” este telefonul. Un obiect vechi, aproape de muzeu în epoca telefoanelor mobile, un obiect greoi, cu personalitate, cu mister, dincolo de care regia şi vocea Oanei Pellea construiesc o lume întreagă.
Singură în scenă, actriţa păstrează timp de 50 de minute – echivalentul ultimei convorbiri cu bărbatul care o părăseşte – un fel de decenţă în suferinţă, care face credibil fiecare cuvânt. Disperarea şi golul imens care se întind dincolo de ultimul apel se ghicesc în febrilitatea cu care formează numărul, în spaima că s-ar putea întrerupe convorbirea, în felul cum îl imploră să sune când se întrerupe… În felul cum trăieşte aceste ultime clipe, cu o bucurie amară, lipsită de reproşuri şi plină de un „preaomenesc” tulburător.
Povestea care se desfăşoară în scenă este o falsă poveste. Pe scenă e doar o femeie singură, care vorbeşte la telefon. Meritul regizoarei şi al interpretei deopotrivă este, însă, acela că, deşi în scenă se află doar o femeie singură, toată povestea care a condus-o în acest punct se derulează încet, într-un alt plan, puternică şi vie, ca şi cum s-ar întâmpla în timp real. Oana Pellea jonglează cu nuanţele, cu râsul şi plânsul, cu liniştea şi disperarea, cu furia şi calmul, asumându-şi fiecare stare şi devenind mai mult decât o voce la telefon: o femeie. Sau, mai bine spus, femeia… în care se ascund şi trăiesc, în aceeaşi măsură, fragilitatea şi forţa.
Şi nimic nu lasă să se ghicească, la sfârşitul spectacolului, dacă viaţa se sfârşeşte definitiv odată cu sfârşitul convorbirii sau nu…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.