O zi. 16 decembrie 2017

Nu de multe ori în viaţă ai şansa să te întâlneşti cu istoia. Generaţia mea, de exemplu, nu prea are multe zile în amintire pe care să le numească „istorice” – Tatăl tău sărind prin casă de bucurie în ’94 când România a ajuns în sferturi la Campionatul Mondial de Fotbal şi apoi înfrângerea cu Suedia care te-a făcut să crezi ani de zile că echipă mai bună nu există şi nici oameni mai demni de înjurat decât suedezii. Nişte alegeri prezidenţiale prin ’96 când câteva litere care nu formau niciun cuvânt inteligibil erau menţionate cu entuziasm în toate conversaţiile de la vizitele pe la rude – CDR sau aşa ceva. Parcă o impresie vagă despre un zvon că revin minerii în ’99, când erai în clasele primare şi în pauze în loc de „prinsea” te jucai strigând sacadat „De-jeu ne-ampuşcat pe de-fi-leu” şi nu prea înţelegeai de ce e aşa mare sperietură că vin şi nici de ce a fost aşa o mare victorie că s-au oprit la Stoeneşti sau Costeşti sau aşa ceva. O vizită a lui Bill Clinton când a apărut curcubeul pe cer, o vizită a Papei Ioan Paul al II-lea când ai văzut ce e aia papamobil. Cam aici se rezumă amintirile din copilărie istorice. Apoi nu prea ai mai avut ce file să completezi în cartea personală cu evenimente marcante decât turnuri care se prăbuşesc în America, decapitarea lui Sadam, criza mondială, capturarea lui Osama, uciderea lui Gaddafi, Revoluţia din Egipt – instantanee însângerate care ţi se succed în buclă atunci când încerci să faci un exerciţiu de memorie pentru a pune în ordine istoria pe care tu însuţi ai trăit-o. Şi nici recent nu prea există motive de mândrie istorică – proteste, #Colectiv, #rezist, #metoo.

Istoria trăită de generaţia mea nu are prea multe repere. Până pe 16 decembrie 2017 nu avea niciun model. Poate tocmai din acest motiv suntem mulţi dintre noi fascinaţi, încă, la 30 şi ceva de ani, de eroii din benzile desenate – căutăm un ideal şi ne e cam greu să îl găsim în viaţa reală. L-am găsit când a fost prea târziu. În şcoală istoria pe care încă am învăţat-o despre monarhie nu a fost neapărat prea impresionantă – informaţii multe, alambicate, date, multe date de învăţat pe de rost, nume de oameni politici, evenimente de-a valma – metoda cunoscută de papagalisire a unor texte pe care ajungeai să le memorezi dacă aveai noroc de ţinere de minte pentru a lua o notă bună. Nu prea era timp să aprofundezi substanţa acelor lecţii. În funcţie de gusturile şi afinităţile profilor de istorie ţi se păreau mai de Doamne-ajută Mareşalul Antonescu sau Regele Carol I, Carol al II-lea clar a făcut numai nefăcute, Ferdinand e ăla cu Unirea şi Mihai I era puştiul care „săracu’ n-a avut ce face şi a abdicat”. Dacă mai aveai şi „norocul” ca în familie să ţi se spună cum a plecat cu vagoanele încărcate de aur, imaginea era „completă”. Mulţi dintre noi l-am descoperit târziu pe Rege. Mulţi abia în 2011 la tribuna Parlamentului rostind un discurs care devenea modelul pe care îl căutam. Şi mai mulţi abia pe 16 decembrie 2017, purtat pe un afet de tun pe Calea Victoriei.

Cartea de istorie personală a multora începe cu data de 16 decembrie 2017. Cei sub 30 de ani nu au trăit emoţie mai autentică şi nu au simţit instinctiv respect mai profund pentru niciun conducător. Liderii noştri de opinie, eroii Facebook-ului, cei pe care punem ştampila din 4 în 4 ani de frică să nu aleagă alţii varianta mai rea, nu neapărat că o credem noi pe a noastră mai bună, niciuna dintre aceste figuri nu a reuşit prin discurs şi acţiuni să ne inspire mai mult decât a făcut-o Regele Mihai prin moartea sa. Stând la coadă în linişte, civilizat şi tăcut sau ascultând vorbe frumoase de la cei din preajma ta, urmărind emisiunile neîntrerupre ale TVR-ului timp de 3 zile dedicate exclusiv Regelui Mihai I, ieşind pe stradă pentru a-l conduce în urma afetului de tun sau în gara din oraşul tău pentru a saluta Trenul Regal, cu gesturi mici, simple, fără lamentări, fără selfi-uri, fără check-in, am aflat nemijlocit că România pe care o sperăm, când scandăm în ger împotriva unor atitudini sfidătoare strigătoare la cer, există, de fapt, undeva bine ascunsă de Miticii contemporani în spatele minciunilor, a hoţiei, a mizeriilor promovate ca adevăr general valabil. Nu, adevărul e cel pe care îl creăm noi. Noi toţi. Noi cei care pentru o zi am uitat pe cine am pus o ştampilă înmuiată în tuş colorat şi am plecat la unison capul în faţa unui simbol.

16 decembie 2017 poate fi nu doar o filă în istoria memoriei noastre. Poate fi prima scenă a unui spectacol cu final fericit. Am cunoscut un personaj real. Avem un model. Poate, cumva, ne va fi mai uşor să ne modificăm micile noastre obiceiuri meschine şi ne vom schimba, cumva, în cei care suntem şi încă nu am devenit.