Oana Leahu este prof. univ. dr. la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș și, în prezent, decan al Facultății de Arte în Limba Română. A studiat regia de teatru, tot la Târgu-Mureș. A montat foarte puține spectacole de teatru dramatic, fiind atrasă aproape în exclusivitate de teatrul de animație.
Ne-am întâlnit la București cu ocazia Festivalului Internațional al Teatrului Contemporan de Animație ImPuls, organizat de Teatrul Țăndărică, la finalul lunii noiembrie. Am vorbit despre specificul teatrului de animație, despre mentori și profesioniști ai scenei, dar și despre relația profesor – student în mediul academic.
Sunteți cunoscută în general ca regizor și scenarist al unor spectacole de animație pentru copii. De ce teatrul de animație, aproape în exclusivitate?
Am avut marea șansă de a avea ca profesori de specialitate (regie de teatru) doi regizori importanți și cu viziuni diferite despre teatru: Călin Florian (absolvent de MHAT) și Victor Ioan Frunză (discipol al importantului mentor Mihai Dimiu de la IATC). Acești doi profesori au pledat (din fericire) la unison pentru câteva dintre ustensilele de bază ale demersului regizoral: descifrarea textului dramatic, prospețimea lecturii regizorale, documentarea, coerența concepției și viziunii regizorale, lucrul cu actorul. Ceea ce a adus special în mintea și în sufletul meu, încă din studenție, Victor Ioan Frunză e din sfera metaforei teatrale. De aici și încă de atunci – căutarea mea în această zonă. Iar lumea teatrului de animație mi se pare, în substanța sa, metaforică. După terminarea studiilor, primul proiect pe care l-am realizat într-un teatru profesionist a fost dedicat copiilor: „Hansel și Gretel“ la Teatrul de Nord Satu Mare, la invitația directorului de atunci, regizorul Cristian Ioan, care-mi văzuse examenul de licență cu „Hedda Gabler“ de Ibsen (realizat la Teatrul Studio al UAT, cu studenții anului IV – Actorie). Am fost invitați să susținem o săptămână de reprezentații la Satu Mare cu acest spectacol, dar din motive obiective proiectul nu s-a finalizat, așa că, după un an – cred, am ajuns singură la Satu Mare pentru a spune o poveste. Atunci am cunoscut-o pe actrița Ioana Bogățan (proaspăt absolventă de teatru la Cluj, clasa Marius Bodochi). Peste un timp, ea a devenit directorul Teatrului Prichindel din Alba Iulia. M-a chemat, am acceptat și… a început fascinația teatrului de animație. Primul spectacol în care am început să descopăr limbajul artei teatrului de animație a fost „Misterioasa aventură“ (după „Micul Prinț“, Antoine de Saint-Exupery). Sunt convinsă că și studiile de psihologie și pedagogie, practica pedagogică din timpul liceului, activitatea de învățător-metodist desfășurată în cadrul Școlii de Aplicație de la Bacău m-au ajutat și mă inspiră încă în ceea ce sunt ca regizor și pedagog, indiferent de limbajul teatral în care aleg să mă exprim.
Studiile de psihologie și pedagogie credeți că sunt obligatorii pentru toți cei care lucrează în teatrele pentru copii?
Cunoașterea unor noțiuni de bază în domeniul psihologiei (infantile și generale) și pedagogiei reprezintă un mare atú, după părerea mea, în munca regizorului. Cred că este necesar să știi câte ceva (cu cât mai mult, cu atât mai bine) despre publicul căruia te adresezi și despre personalitățile celor cu care colaborezi (actor, scenograf, compozitor, coregraf etc.). Dar cum trebuie să fie un spectacol pentru a fi valabil și pe placul copiilor?! Greu de spus, pentru că acest public evoluează și el permanent și este extrem de exigent. Eu încerc să montez spectacole cu sinceritate, imaginație, umor, acțiune inteligibilă, un strop de surpriză, o măsură generoasă de vis și mult drag pentru public și creatori. Mă simt împlinită când publicul devine partener în povestea pe care o spunem în scenă.
Aveți o tehnică de animație preferată? Ați primit un premiu pentru regie și combinarea sistemelor de animație, la Praga, în 2011, la Festivalul Internațional de Teatru de Animație.
Am lucrat cu numeroase sisteme de animație (adecvate tipului de spectacol creat și în acord cu viziunea scenografilor care mi-au însoțit drumul), mă întâlnesc cu surpriză, curiozitate și bucurie cu orice tip de păpușă sau obiect-animat când acestea devin personaje, parte dintr-o poveste teatrală. Însă, pentru mine, magia marionetelor este unică! Poate pentru că e o lume metaforică prin excelență! Sau poate pentru că există undeva un Marionetist suprem!?
Aveți și abilități de realizare a proiectelor de scenografie și scenotehnică… S-au format pe parcurs? Sunt esențiale pentru orice regizor?
Mă întorc din nou la studenție! Am avut privilegiul de a fi (pentru prea puțin timp) asistenta de scenografie a Adrianei Grand și am studiat senografie cu Dobre Kóthai Judit și László Ildikó. Profesionalism și generozitate. Și mereu atenționarea: trebuie să știi multe și în domeniul scenografiei și al tehnicii de scenă, să cunoști procesul scenic și pe cel de producție – asta pentru a fi mai sigur pe ceea ce ai de făcut ca regizor. Pe noi profesorii ne-au învățat să nu intrăm nepregătiți într-un proiect, oricât de simplu ar părea acesta. Cred că e necesar să știi să citești o schiță tehnică, să poți vedea într-o schiță de costum ce e în acord sau nu cu personajul imaginat. Mă simt bine când merg la ateliere și pot să explic ce-mi doresc (chiar dacă nu știu cu exactitate dimensiunile piulițelor și altele…).
În 2015, la Festivalul Internațional de Teatru Universitar de la Casablanca (Maroc), ați coordonat un atelier de construcție și animație de persoanje realizate din materiale reciclabile. Este asta o modă în teatrul de animație, la nivel internațional? Sau este o temă foarte serioasă care trebuie adusă în discuție de la vârste cât mai mici?
Poate că și una și alta, dar cu siguranță eu o consider o temă serioasă și copiii sunt încântați când lumea cotidiană se metamorfozează (cu ajutorul lor sau al creatorilor de spectacol) în spațiu de poveste. De la deșeuri la personaj poți face o trecere spectaculoasă cu un pic de imaginație, ingeniozitate, îndemânare și chef de joacă.
Cum rememorați întâlnirea profesională cu Victor Ioan Frunză?
„Tom Paine“ (UAT și Teatrul Național Târgu-Mureș), „Satyricon“ – Teatrul Național Târgu-Mureș, „Trupa pe butoaie“ – Teatrul Național Târgu-Mureș, „Tamerlan“ – Teatrul Național București, „Visul unei nopți de vară“ – Teatrul Național Cluj… ce ani și ce experiențe! Am învățat, printre multe altele, ce important este actorul! Regizorul – lider, regizorul care inspiră siguranță actorului ajutându-l să se descopere în mod surprinzător și complex, creatorul de echipă, regizorul – generator de inspirație și energie, omul care, fără să obosească, lucrează cu unul și cu 40 de oameni cu aceeași răbdare și generozitate – iată personalitatea pe care Victor Ioan Frunză ne-a relevat-o nouă, studenților primei sale promoții. Și ar fi încă atât de multe de povestit!
La Teatrul Național din Târgu-Mureș ați montat recent un musical după „Cartea junglei“. Un spectacol pentru familii…
Mă bucur când pot să mă adresez sufletelor, fie că este vorba despre copii sau despre adulți! Cred că e minunat când vezi spectactori mici și mari vibrând (fiecare în felul său, firește) la aceeași poveste. Despre prietenie, curaj, dragoste, frici se poate povesti la orice vârstă, pentru orice vârstă. Cu înțelegere, cu respect, cu umor, cu tandrețe – așa încerc eu. Nu contează numărul actorilor cu care lucrez, îmi e necesar să-i simt pe toți echipă într-un proiect (chiar dacă sunt doi sau 40) și să ofer fiecăruia atenție, răbdare, timp de lucru, inspirație.
Ați montat spectacole și în limbile maghiară și germană. Cum se poate lucra în limbi necunoscute? E o provocare?
Provocare și emoție simt pentru fiecare nou proiect. Și la Eger (Ungaria, Teatrul Harlequin) și la Teatrul Gong din Sibiu – Secția germană am avut în distribuție actori vorbitori de limbă română, dar și asistenți care știau foarte bine limba maghiară, respectiv limba germană. Dar consider că extrem de importantă, mai ales când lucrezi într-o limbă pe care nu o stăpânești, este energia pe care o generezi în proiect, alături de găsirea altor căi de comunicare cu actorii. Iar păpușile și poveștile știu să facă asta mai bine ca oricine! Ca și copiii, de altfel. Mi-e dor de actorii și de atmosfera de la Eger. Au trecut mulți ani de la întâlnirea noastră. Oameni talentați, cu o mare putere de concetrare și de muncă, receptivi, chiar dacă aveau multe probleme personale… O amintire de dincolo de spectacol: era iarnă și am făcut împreună (într-o pauză de repetiții) cel mai frumos om de zăpadă! Iar la Sibiu m-am simțit ACASĂ.
Ați urcat în timp toate treptele carierei universitate, de la preparator în 1995-1997 la statutul de prof. univ. dr. și de decan al Facultății de Arte în Limba Română. Cum se împacă astăzi regia de teatru și managementul educațional?
În cazul meu se împacă prin buna organizare (încerc) a proiectelor. Și, pe cât posibil, le ofer timp și energie diferite. Când sunt la scenă – aparțin spectacolului, când sunt în universitate – sunt dedicată vieții academice. Un regizor are în ființa sa și o dimensiune managerială oricum, fie că este conștient de asta, fie că nu. În fond ne și manageriem proiectul artistic.
Sunteți extrem de dedicată UAT, vieții sale administrative, dar – în mod firesc – mai ales studenților pe care îi aveți. Pe ce criterii îi selectați la admitere? Cum lucrați apoi cu ei? Ce urmăriți să dezvoltați în formarea lor?
Îmi face o reală plăcere să lucrez cu studenții! Când intru în clasă – uit de toate celelalte activități sau probleme. Nu îmi propun acest lucru în mod conștient. Nu am niciun merit. Pur și simplu se întâmplă și sunt recunoscătoare pentru asta. Mă bucur să mă uit în ochii lor și să le simt, să încerc să le citesc întrebările și problemele. Uneori nu e ușor, dar e mereu provocator. Examenul de admitere este pentru mine un prilej de a cunoaște oameni talentați, tineri, curajoși, cu potențial, dornici să descopere Teatrul. Să încercăm să descoperim ce are unic, special, germenele de adevăr și talent din fiecare candidat – acesta este scopul primei întâlniri cu viitorii creatori. Și pe aceste coordonate lucrăm în universitate. Să oferim tinerilor capacitatea de a se cunoaște, de a se dezvolta, de a dobândi cunoștințe, deprinderi, aptitudini, mijloace de expresie, în esență de a-și manifesta personalitatea în creația teatrală, pentru că asta ne preocupă.
Care este cea mai importantă lecție pe care le-o transmiteți?
Personal, fug de cuvântul lecție. Sper că putem împărtăși împreună experiențe importante: de scenă, de teatru, de viață.
Cum sunt și cum ați vrea să fie studenții dumneavoastră?
Fiecare student vine cu lumea lui – pe care încerc să o descopăr! Dar sunt câteva însușiri pe care le-aș dori la toți: sinceritate, generozitate, curiozitate, dorință de cunoaștere, interes pentru profesie, capacitate de muncă, imaginație, spirit ludic, curaj și, nu în ultimul rând… bucuria de a trăi fiecare zi!
Nu v-am întrebat, dar ar trebui adăugat că…
Mulțumesc celor care și-au găsit timp și au avut generozitatea de a-mi oferi din cunoștințele lor, din har și talent, din experiențe și încercări. Profesori, regizori, scenografi, coregrafi, compozitori, oameni de scenă, studenți… Mulțumesc celor care-mi oferă clipe pentru a-mi vedea spectacolele sau pentru a parcurge aceste gânduri! Mulțumesc părinților mei minunați și oamenilor care au ales să rămână în viața mea! Abia aștept noi provocări.
Print