Oana Pellea a fost invitata Întâlnirilor Yorick din această lună, la Ceainăria Cărturești, unde, pe 26 mai, în prezența unei săli arhipline, a vorbit despre călătoria ei prin teatru și prin viață. Tema dialogului a fost „Prin teatru către sine”. Redăm în continuarea fragmente de la întâlnirea cu actrița Oana Pellea. (Fotografii Emilia Nicolae)
Unicul loc unde nu se joacă teatru e la teatru…
Când profesia asta se face adevărat, nu-ți îngădui să minți și atunci automat se transformă într-un drum spre sine. Unde mă aflu eu? Am parcurs un drum și sunt mândră că l-am parcurs. Am pornit pe demonstratelea – așa pornește orice adolescent, așa pornește orice artist și e normal. Dacă ai noroc, drumul se transformă și ajungi să-ți depășești limitele. În meseria asta, tu îți poți oferi un premiu. Și ți-l poți oferi doar dacă îți depășești anumite limite. Ceea ce se întâmplă cu publicul e bonus de împărtășire. Aplauzele sunt bonus. Am avut un coșmar: ce s-ar întâmpla dacă într-o seară, încet-încet, lumea ar începe să iasă din sală și sala s-ar goli. Și m-am întrebat dacă aș mai continua să joc… Da, aș continua! Dar nu în ciudă, ci pentru plăcerea, pentru voluptatea absolută de a exista în acel spațiu. Când scapi de frici normale precum „Oare ce gândește despre mine? Oare o să plac?“, când alegi să dai frica la o parte, e o mare voluptate… Să stabilim ceva: eu habar n-am cine e Oana Pellea. Și orice om cinstit pe lumea asta recunoaște acest lucru. Începi să te cunoști câte puțin, să te descoperi câte puțin, să îți accepți slăbiciunile, dar să te știi, asta e ceva foarte greu.
Am început profesia asta pentru că m-a aruncat Dumnezeu pe o scenă la un moment dat…
Răspunsul la întrebarea de ce fac teatru nu s-a schimbat în timp pentru că alegerea a fost determinată de și bazată pe plăcere și îi mulțumesc Domnului. Am început profesia asta pentru că m-a aruncat Dumnezeu pe o scenă la un moment dat, împotriva voinței mele, și am simțit plăcerea asta, care continuă să mă ducă mai departe, cu toate opreliștile sau greutățile. Dar la aceeași întrebare „de ce fac teatru?“ s-a mai adăugat un răspuns: teatrul a devenit și un instrument de comunicare extraordinar. Comunicare a unor credințe sau a unor lucruri pe care vreau să le susțin. Iar credința mea e că emoția e la baza vieții și la baza teatrului.
Competiția reală e competiția cu sine
Teatru nu se poate face decât în două feluri: bine sau prost. O replică se poate spune într-o infinitate de feluri… Dar orice creație trebuie să îndeplinească un anumit criteriu: să fii adevărat. Iar adevărul de astă-seară nu are nicio legătură cu adevărul de mâine-seară. Cel mai important pentru un artist e să-și fie fidel adevărului din clipa aceea. De-asta e frumoasă profesia și de-asta nu cred că există competiție. Competiția reală e competiția cu sine până la capăt. De exemplu, Ștefan Iordache, de care mi-e foarte dor, Gina (Gina Patrichi – n. red.), tata, George Constantin nu dormeau noaptea până nu mai dădeau încă o dată textul, până nu mai parcurgeau încă o dată spectacolul. Nici nu se poate trăi altfel ca actor. E foarte aproape de muzică… E la filigran această profesie. Drumul nu e construit din cărămizi, e din fire de nisip și de-aia e foarte frumos. Închipuiți-vă o scenă plină, pe care eu sunt strălucitoare. Și bate vântul, se deschid ușile la teatru, e o urmă și nu mai rămâne nimic. Asta e un actor, atâta durează. De-aia e și frumos și de-aia e absolut penibil să ai orgoliu în meseria asta.
Am devenit mai conștientă că pot alege încotro îmi îndrept privirea
Jurnalul e scris într-o perioadă foarte grea, după moartea mamei. Iar eu sunt un om viu. De atunci până acum o treaptă, cum zice domnul Naum, sau un cerc de cunoaștere s-a mai închis, pentru că am devenit mai conștientă că pot alege încotro îmi îndrept privirea și că nu e important ceea ce-mi oferă realitatea, ci este important cum o percep și ce înțeles îi dau eu realității. Ăsta e pasul făcut și asta e o cheie spre fericire.
E o profesie care-ți pune oglinda în față
În clipa în care ești actor, trebuie să-ți cunoști instrumentele. E o profesie care-ți pune oglinda în față. Ceea ce face un artist seamănă cu acel moment în care voi vă duceți acasă și vă uitați la voi în oglindă, goi. Dacă aveți curajul. Trebuie să iei contact cu tine. Un artist e obligat să se vadă din toate părțile, să vadă personajul, cum e și ce înseamnă. Câteodată am în oglindă imaginea personajului pe care urmează să-l fac și mi-l închipui sau am flash-uri. Personajele, da te îmbogățesc, deși, pe de altă parte, le poți scoate în afară să le împărtășești cu ceilalți, pentru că ele sunt deja în tine…
Dacă te uiți pe Facebook în timpul spectacolului, de ce mai vii?
Cum e posibil să fii în primul rând și să stai cu ochii în telefonul mobil? Știți ce doare? Știți cum ne vine să ne ducem acasă? Lumea nu înțelege că noi putem opri spectacolul în orice clipă și nu o facem din bun-simț și din respect față de dvs. Dar plăcerea s-a dus în clipa aia, îngerul s-a dus și el… Se aude într-o sală și când primești SMS, pentru că suntem într-o altă realitate. E ca și când am fi sub o lupă și sub ea bagi un creion… Ca și când mă trezești cu o găleată cu apa… asta e senzația și e păcat! Dacă te uiți pe Facebook în timpul spectacolului, de ce mai vii?
Aristocrați ai regiei, de asta am avea nevoie!
Meșterul Ciulei, cu care am lucrat în ’90, începea orice indicație pe care o dădea cu „Nu știu dacă este bine, dar te-aș ruga să încercăm așa“. Aristocrați ai regiei, de asta am avea nevoie! Există regizori mari și chiar și regizori aristocrați, dar parcă aș mai vrea aristocrați ai gândului, ai sufletului. Acum vreo două zile mă gândeam că profesia asta are mare nevoie de acumulare de viață. În clipa în care începi să acumulezi, înțelegi ce acumulezi și alegi din ceea ce-ți dă viața. Un rol se face cu viața mea, cu pierderea mamei, a lui tata, cu sângele meu… Eu asta pun pe scenă. Din cauza asta doare când sună telefonul. Eu nu mă joc pe scenă, eu exist.
E o călătorie în care trebuie să fim împreună
Aleg un proiect în primul rând în funcție de text. Apoi, depinde enorm de întâlnirea cu omul cu care voi lucra, de calitatea lui, de chimie… E totul atât de inefabil, atât de pe muchie de cuțit… Dacă tu vii la mine cu un Shakespeare și noi plecăm de mână în deșert, trebuie să am încredere că, dacă o să mor de sete, tu o să-mi dai din apa ta. E o călătorie în care trebuie să fim împreună.
Nimeni nu are voie să-mi calce mie în picioare visele
Am câștigat libertatea și independența față de un sistem din care am ieșit și în care nu mă voi întoarce niciodată. Prefer să mă bat, să bat la toate porțile băncilor, să stau cu mâna întinsă, decât să stau într-un teatru în care la un moment dat nu se întâmplă absolut nimic. Nimeni nu are voie să-mi calce mie în picioare visele. De când am plecat din teatrul de stat, eu am făcut rost de bani pentru toate spectacolele în care am apărut. Nu m-a plătit niciun teatru. Eu am venit cu bani și pentru producție, și pentru colegii mei și așa mi se pare normal să facă un independent care are forță. Am pierdut, în schimb, bucuria de a exista într-o trupă. Și asta doare foarte tare. Într-o trupă ești ca într-o familie.
Îngerul poate să fâlfâie liniștit și într-o cămăruță
Cel mai tare doare că nu mai suntem împreună. Înainte era atât de greu să exiști ca artist, încât făceam zid comun ca să existăm. Stăteam împreună după spectacol și vorbeam. Acum nu mai stă nimeni, toată lumea fuge la alt spectacol, pentru a rezista, nu pentru glorie. Acum e bine că se încearcă toate felurile de teatru, ca în toată lumea. Îngerul poate să fâlfâie liniștit și într-o cămăruță, nu numai în marile săli… Avem o generație nouă bună de tot. Dar teatrele de stat nu au tineret, posturile sunt în continuare blocate. Cum e posibil să mi se propună mie acum să joc Ofelia?! Apoi, e o birocrație îngrozitoare, iar un artist în clipa în care intră într-un dosar se sufocă. În loc să mă gândesc la Shakespeare, eu fac bugete… Sunt actori tineri extraordinari care n-au unde repeta și unde juca. De zeci de ani nu s-a mai construit un teatru….
Cred că universul e un fel de xerox
Sunt un om foarte fericit. Nu lupt ca să fiu fericită. Sunt atentă la fericire. Devenim acel ceva înspre care ne îndreptăm atenția. Când pierzi pe cineva drag, chiar când îți moare cineva, trebuie să plângi, să urli, să fii cinstit cu tine, să stai cu el de vorbă, să lași să ți se întâmple viața și pe urmă să trăiești miracolul și mirarea că viața te scoate din orice. Și să-ți îndrepți atenția chiar spre fericire. Dacă aș face exercițiul să zic, într-o zi din viața mea, de dimineața până seara, „Sunt bucuroasă. Sunt bucuroasă. Sunt bucuroasă. Sunt bucuroasă“ și tot așa, cred că s-ar întâmpla ceva. Dar n-avem forța asta și facem tocmai invers. Spunem: „Nu-mi place aia. Nu e bine“ și tot așa. Și se întâmplă exact invers. Cred că universul e un fel de xerox…
Ca să nu devenim o ladă de gunoi…
Eu nu cred că o să ne cunoaștem niciodată, dar aici e frumusețea. Mai sapi și mai descoperi ceva, te mai minunezi de ceva din tine, te mai superi sau mai îndrepți ceva. Nu ne-a spus nimeni când am venit pe lumea asta cum o să fie, iar noi ne tot plângem. Ai ajuns la finalul vieții, ai 843 de ani, stai la tine pe canapea și ai un CD cu toată viața ta și-i dai drumul. Îți pui un whisky și te uiți la viața ta. Sunt obsedată de această imagine și de aceea, cât pot, mă țin cu dinții de orice secundă a vieții mele s-o fac cât pot eu de vie, ca la final să zic, cum a zis mama după ce s-a uitat la viața ei: „Gagico, a fost foarte mișto!“ Nu vrem ca la final să murim, să plecăm fericiți? Așa că, dacă nu v-ați mai sunat mamele, sunați-le acum, dacă aveți un dușman, puneți mâna pe telefon și spuneți-i: „N-o să înțelegi oricum nimic, dar eu te-am sunat.“ Ca să nu fie sacul greu. Zice Oscar: „Știi ce-o să se întâmple dacă ții toate lucrurile astea în tine? O să devii o ladă de gunoi.“ Ca să nu devenim o ladă de gunoi…