În urmă cu doi ani, în 2013, George Banu, împreună cu Valentin Nicolau, proiecta un volum despre orașul pe care l-a adoptat și care l-a adoptat în iarna anului 1973, atunci când a hotărât să părăsească România. O carte despre un Paris personal, un Paris care se conturează din amintiri și spații subiective și se reconfigurează oferind o incursiune în existența unuia om a cărui viață este biblioteca vie a ultimelor decenii de teatru al lumii.
De aici s-a născut acum un al doilea volum „Casa cu daruri”, plănuit tot împreună cu Valentin Nicolau să facă parte dintr-o trilogie. O trilogie al cărei ultim volum ar trebui să poarte titlul „Personajele mele, schițe de biografii imaginare”.
„Casa cu daruri” este tot o poveste despre Parisul personal al lui George Banu, dar de data asta Parisul din apartamentul lui, în care trăiesc toate poveștile pe care le-a strâns într-o viață. Povești din care fac parte oameni și spectacole, dar mai ales întâlniri în diverse părți ale lumii, luate cu sine, în chip de daruri, din orașele prin care a treut și care, odată aduse în apartamentul de la Paris au făcut să se oprească timpul în loc de mai multe ori. Fotografiile Mihaelei Marin însoțesc în acest al doilea volum al „Parisului personal” poveștile pe care obiectele le poartă cu sine.
„Apartamentul meu cu ziduri obosite care-mi exasperează sau fascinează invitații, apartamentul meu a sfârșit prin a fi o confesiune implicită și astfel mi-ar plăcea să-l interpreteze cei ce au acces aici. O mărturie a indeciziei care mă fondează și îmi interzice să aleg, o mărturie a iubirii de om pe care încerc să o satisfac regăsindu-l în variantele sale cele mai opuse, sfânt, trivial sau ludic”, scrie George Banu.
„Nu mă pot despărți de „figură” – „abstracția” nu mă atrage – și o caut peste tot, încerc să mi-o aliez și caut să o interpretez, oricum, oriunde, sub toate ipostazele. În adept al „figurii” mi-am epuizat spațiul vital fără a mă resemna să eșuez în „monoteismul” colecționarului, m-am dispersat și pierdut, sfârșind prin a face din apartamentul meu un autoportret. Vizitându-l mă recitesc. Dar nu mă îngrozesc, nici nu mă iubesc. Răsfoiesc acest maculator al vieții unde poteci și drumuri se încrucișează în dezordine, iar eu mă recunosc în rătăcirile pe care le constat. Eu l-am constituit, eu îl interpretez. Apartamentul personal e o instalație.”
Un „autoportret”, așa cum își numește George Banu apartamentul, acesta vorbește mai bine decât un jurnal despre câteva borne în timp. Despre întâlniri esențiale, despre clipe care au devenit esențiale prin extraordinara lor frumusețe de dincolo de timp. Obiectele din apartamentul din Paris, ca într-un spectacol de teatru, ies la rampă și își spun povestea, filtrată prin aburii nostalgiei și ai amintirilor. Și asta pentru că, așa cum spune încă de la început autorul, nu este vorba despre o pasiune de colecționar, ci de daruri care au devenit momente de răscruce, nu daruri banale, oferite din obligație și lipsite de personalitate. Ci daruri vii, care poartă cu ele esența vieții. „Îmi iubesc obiectele cărora le-am găsit un loc just, ca și prietenilor ce se constituie într-o constelație a cărei precisă dispoziție stelară mă reconfortează. Emoția ce suscită obiectul corect integrat e asemenea celei pe care o procură cineva care și-a găsit locul în lume. Selecția obiectelor și dispoziția lor se asociază în numele unei comune relații de împlinire”, scrie George Banu.
De la „coroana” Macbeth-ului lui Aureliu Manea, dăruită odată de mult, înainte de plecarea din România, coroana acestui regizor cu destin tragic, coroană care s-a reîntors la el, acum, în anii din urmă, cu puțin timp înainte ca Aureliu Manea să moară, și până la Iisus-ul de la Caracas sau „îngerul rănit” de la Santiago, George Banu reconstituie un univers miniatural din obiecte cu povești, obiecte a căror existență vorbește despre un altceva și un altundeva aproape magic. Mai mult și mai profund decât dacă și-ar povesti viața în paginile unui jurnal, poveștile care însoțesc obiectele și felul cum ele îi conturează viața și se constituie ca repere esențiale, fac din volumul „Parisul personal. Casa cu daruri” una dintre cele mai frumoase și mai originale autobiografii care s-au scris vreodată.
„Cadouri – vă iubesc pentru că, reunite, îmi furnizați o viziune ameliorată a umanității pe care am cunoscut-o și frecventat-o! Răscumpărare binevenită! Îmi murmur mulțumirea privindu-vă. Ca într-un spectacol personal ce m-a avut ca actor și, totodată, spectator. Astfel îmi repet viața pe care am jucat-o!”
Print