Ce ne mai place scandalul! Dăm televizorul mai tare, ne potrivim ochelarii mai bine şi citim pe nerăsuflate. Ne plac şi bârfele. Cine cu cine ce. Ascultăm fascinaţi mai ceva ca atunci când ne spunea bunica poveşti orice informaţie precedată de „am auzit că…” sau „cum, păi tu nu ştii că…”. Lumea teatrului seamănă foarte bine cu uliţa satului. Iar cei mai mulţi dintre noi suntem nişte babe încoţopenite la poartă care toacă mărunt şi temeinic fiecare consătean care le trece câmpul vizual prin colbul culturii. Zvonistica e cel mai sigur canal de colectare al ştirilor. Statul la bere e activitatea cea mai consistentă în volum de informaţii. Datul cu părerea, înjuratul colectiv şi „aşa e domne’” acompaniat de un legănat uşor, dar ferm al capului de jos în sus sunt cele mai mari consumatoare de energie înainte de intrarea în scenă. Şi ar mai fi şi bancurile. E drept, se spun şi multe bancuri.
În această atmosferă încropit-profesională nu e de nicio mirare că un conflict dintr-un teatru poate escalada până la a cere medierea Guvernului. Situaţia de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov este, poate, cea mai fidelă imagine a stării de fapt a lumii noastre. Găşti asmuţite una împotriva celeilalte. Mult zgomot de fond, multe interese personale, multă zbatere şi teatralitate cât cuprinde. Dreptate la modul absolut nu cred că mai există. Poate doar în cea mai bună dintre lumile posibile în care cu siguranţă nu trăim. Aşadar, dreptatea, aşa personală şi aproximativă cum e, se împarte mai mult mult sau mai puţin egal. Faptele concrete nu ţin nici de dorinţele scrise pe pereţi de Facebook sub pălăria curajului, nici de deciziile luate din pix peste noapte fără acoperire legală. Faptele sunt mult mai lipsite de patimi şi zel: la Braşov nu se mai poate întreţine activitatea curentă a teatrului, de performanţă nici nu poate fi vorba, din cauza unui conflict intern, a lipsei de comunicare reală cu ordonatorul principal de credite şi a intereselor care se bat cap în cap. Un festival cu tradiţie este organizat în pripă şi umbrit de aceste lupte ce par interminabile și care se agravează de la zi la zi. Publicul scrie comentarii pe Facebook în care roagă actorii să joace. Sunt demişi actori de către o comisie de disciplină ce pare încropită pe genunchi. În toamnă spectacolul s-a mutat din sală pe holurile teatrului unde un junralist e îmbrâncit. În faţa teatrului s-a protestat la picnic. Acum oameni de teatru semnează petiţii care cer medierea conflictului de către UNITER sau Ministerul Culturii. Ca în 1866, când a fost nevoie de un principe străin. Drept e că venirea lui Carol I a fost de bun augur în istorie, dar în 2016 ar fi de presupus că legile şi cei care le aplică sunt în stare să gestioneze şi situaţii de criză.
Dar prin atitudinea struţului, pe ideea că, dacă tac, poate trece de la sine, cu plapuma trasă peste urechi şi fără o luare de poziţie oficială în faţa unui grup consistent de protestatari vocali care strigă de luni bune, nu se poate rezolva nimic cu decapitări exemplare. E cât se poate de trist şi ruşinos ce se întâmplă la Braşov. Iar situaţii similare există în multe alte teatre. Interese sunt peste tot. Tot soiul de lucruri la limita legii. Şi o mulţime de oameni care tac sau bârfesc. Fără să facă nimic. La Braşov s-a strigat în numele curajului. Nu pot crede până la capăt nici în acest deziderat lipsit de orice agendă, pentru că experienţa ultimilor ani ne-a antrenat în spiritul suspiciunii şi al teoriilor conspiraţiei. Cel mai sigur e să nu ai încredere în nimeni. Tocmai pentru a nu fi dezamăgit încă şi încă o dată. Dar, indiferent de natura intereselor, legea e cea care ar trebui să primeze şi transparenţa. Iar cel mai eficient mod de a demonstra că ai dreptate este să aduci probe. Probe cerute şi răscerute de protestatari. Rugăminţi şi cereri care au rămas fără niciun răspuns. Singurul reply a venit cu trei concedieri ad-hoc. Se pare că trăim încă în era în care dictonul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” e la loc de cinste. Şi ne pretindem a fi civilizaţi. Mai e mult până departe.
Până când o să fim în stare să citim şi să aplicăm legi, mai stăm puţin la noi în cabină sau în birouri, mai punem ţara la cale şi ne vedem fiecare de vieţile altora la o bârfă tradiţională şi ticluim cum să luăm locul cui şi ne visăm uriaşi aşa liliputani cum suntem.
Print