Cu această practică i-a obişnuit în ultimii ani criticul de teatru Mircea Morariu pe colegii de breaslă. Comentator de cursă lungă, obişnuit al festivalurilor de gen, observator care-şi asumă postura exterioară obiectului supus analizei, Mircea Morariu a îmbrăţişat atitudinea omului de ştiinţă, căruia microscopul îi este indispensabil. Şi, aplecat deasupra obiectului studiat, în dorinţa de a-l înţelege, de a-i descoperi mecanismul de funcţionare, împreună cu defectele şi calităţile, a făcut ocolul unei stagiuni în cronici. Acestea sunt acum adunate în volumul „Geografii teatrale”, subintitulat „2011 – un an teatral aşa cum l-am văzut”, şi ieşit din tipar în timp util, la Editura Muzeului Ţării Crişurilor.
Pe copertă, deloc întâmplător, o fotografie din spectacolul „Mountainbikers”, regizat de Radu Alexandru Nica la Teatrul German de Stat din Timişoara, o producţie importantă din perioada studiată de cronicar. În cronica dedicată acestei montări, criticul nu este deloc reţinut în a observa meritele regizorului, atitudine pe care o regăsim şi în multe alte cronici, care atestă disponibilitatea autorului de a vedea şi albul, şi negrul, şi unele dintre nuanţele aflate între ele. De la variaţiuni scenice recente pe tema vechi sau chiar antice şi până la montări după texte contemporane, totul este supus observaţiei şi evaluat cu instrumentele clasice ale cronicarului, care îşi asumă cu maturitate subiectivismul inerent al judecăţii critice. Prima precauţie este enunţată încă din titlu, autorul punându-şi înţelept centura de siguranţă: „un an teatral aşa cum l-am văzut”. Aceeaşi măsură de precauţie este prezentă şi în cuvântul înainte, unde-şi mărturiseşte reticenţa faţă de mitul „criticului care vede tot, care ştie tot” şi introduce o precizare ce ar putea părea redundantă. Dar, dată fiind o oarecare agresivitate a breslei, ea este necesară: „(…) îmi place să cred că mi-au scăpat foarte puţine spectacole mari şi relativ puţine spectacole bune”.
Fidel atitudinii circumspecte, autorul a ales ca ordinea cronicilor să depindă de criteriul cel mai neutru cu putinţă: cel alfabetic. Aşa că, aşternut pe hârtie, turul său ne arată ce se întâmplă în teatrele din Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova, Petroşani, Oradea, Reşiţa, Sfântu Gheorghe, Satu Mare, Sibiu, Timişoara şi Târgu Mureş. În perspectiva care se conturează astfel, observăm, pe de o parte, diversificarea repertoriilor, îndrăzneala de a încerca texte noi, complet necunoscute publicului din România sau fără nicio legătură cu societatea românească în care trăim, dorinţa de a depăşi praguri tocite, dar şi cea de a reveni la şi de a reintenta forme uitate ale artei teatrale. Pe de altă parte, nu e greu să remarcăm că stratul canonic al dramaturgiei clasice îşi probează perenitatea. Antigona, Viaţa e vis, Romeo şi Julieta, Othello etc. au aceeaşi putere de seducţie pentru creatorii de teatru din ţară.
Ce face criticul în această situaţie? Alege analiza aplicată, comentează componentele spectacolului, pe care-l aşază, direct sau indirect, acolo unde i se pare potrivit să stea în parcursul unui creator. Nu un exerciţiu de hermeneutică este cronica lui Mircea Morariu, ci un comentariu descriptiv, care se încheie cu o judecată de valoare. Aceasta îmbracă cel mai adesea veşminte relative şi relativizante, la polul opus punctului de vedere radical, aşa cum comunică destui reprezentanţi ai tinerei generaţii de cronicari. Bunăoară, despre noua montare a lui Mihai Măniuţiu după Caligula citim: „Nu pot, totuşi, să nu observ că, deşi montarea cu Caligula de Albert Camus nu înseamnă nici cel mai bun spectacol din creaţia regizorului, nici cel mai bun spectacol din actualul repertoriu al instituţiei producătoare, pentru ambele părţi recenta premieră are importanţa ei. (…) E sigur că montarea de acum a piesei lui Albert Camus s-a produs sub semnul rigorii. Dar şi că inteligenţa pătrunzătoare a regizorului s-a asociat cu emoţionalitatea, depăşind raţionalitatea rece şi respingând demonstrativismul sec”. Lucrând cu mănuşi, cronicarul încearcă, de exemplu, să descâlcească iţele în cazul spectacolului-studiu după Macbeth, realizat de Radu Penciulescu la Naţionalul bucureştean. Tardiv, aş spune, şi oarecum neconvingător. Nobilă misiune îşi asumă autorul, aceea de a salva o creaţie sortită eşecului, de a scoate basma curată un produs incoerent! Aş spune că apărarea ar fi fost bine-venită în cazul intenţiei regizorului, dar nu în cazul concretizării ei scenice. Faptul că în spectacol joacă „maeştri” este, din punctul nostru de vedere, un argument insuficient, deşi nu minor. Nu receptarea i-a făcut o nedreptate acestei creaţii, cum se înţelege, ci însuşi creatorul ei! Însă nereuşita n-a fost marcată ferm de data aceasta dintr-un motiv foarte simplu. Criticii de teatru şi comentatorii avizaţi au preferat – poate inconştient, poate deliberat, aici deja intrăm în sfera variabilelor – să recurgă la criteriul etic, nu la cel estetic, în cazul respectivului spectacol. De ce, ştie fiecare dintre ei.
În fine, dincolo de judecăţi, rămâne un fapt demn de a fi consemnat. Pe de o parte, acela că o tipografie din provincie face frumosul gest de a publica un volum de cronici teatrale la vremuri în care genul pierde teren văzând cu ochii, fiind chiar pe cale de dispariţie, într-o cultură în care cartea de teatru a fost şi a rămas o raritate. Pe de altă parte, „Geografii teatrale” este un bun instrument pentru puţinii studenţi sau tineri în general tentaţi de ideea de a face cronică de teatru, dar şi pentru cunoscătorii interesaţi de fenomen şi de problema receptării.
Print