Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la înființarea companiei Odin Teatret, condusă de Eugenio Barba. Înființat la Oslo în 1964, anul în care tânăra Ariane Mnouchkine întemeia la Paris altă companie intrată în legendă, Théâtre du Soleil, și mutându-se în 1966 la Holstebro, în Danemarca, Odin Teatret este în primul rând un laborator de cercetare interdisciplinară și de colaborare internațională. Antropologia teatrală a fost și a rămas principala preocupare a italianului Eugenio Barba, care a întemeiat și centrul International School of Theatre Anthropology. Anul acesta aniversarea Odin Teatret a fost sărbătorită la mai multe festivaluri internaționale și în câteva publicații de profil, precum și în festivalul desfășurat la Holstebro în perioada 14-22 iunie.
Dincolo de cele 34 de spectacole create la Odin Teatret în 50 de ani, dincolo de reprezentațiile susținute la diferite evenimente din lumea întreagă, rămân dorința și căutarea de sensuri și mai ales de forme care trebuie (re)descoperite. Unele dintre aceste căutări sunt rememorate în cărțile lui Eugenio Barba. Două dintre ele, „Teatru: singurătate, meșteșug revoltă” și „Casa în flăcări. Despre regie și dramaturgie” au fost publicate la Editura Nemira în Colecția Yorick. Despre călătorie, căutări și descoperiri în teatru scrie creatorul italian și în volumul „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu”, realizat de Catherine Naugrette și editat în aceeași colecție. Spiritul creatorului de la Odin Teatret e sintetizat într-o rememorare intitulată „Cincizeci de secunde și cinci ore”, inclusă în volum, din care puteți citi fragmentul de mai jos.
„Într-o zi, cam cu vreo douăzeci de ani în urmă, eram la noi acasă împreună cu fiul meu, care se întorcea de la Århus, unde îşi făcea studiile. Vorbeam despre dificultatea de a armoniza antrenamentul corpului şi pe cel al minţii şi despre ceea ce însemna unirea minte-corp care, în teatru, este ABC-ul meseriei, dar care riscă, în viaţa curentă, să se reducă la activităţi pentru „păstrarea formei”. În cursul conversaţiei, fiul meu mi-a spus că el nu se mulţumeşte să alerge şi să se ducă la sala de antrenament, dar că între două cursuri la universitat a început să practice paraşutismul. Eram furios. Visasem mereu să fac paraşutism, iar acum fiul meu, fără să-mi spună nimic, se amuza vârtos în timp ce eu stagnam în rutina mea de zi cu zi. Nu am lăsat să mi se vadă invidia şi gelozia. L-am întrebat pur şi simplu cât timp îi luase antrenamentul, ştiind că era nevoie de cel puţin două săptămâni. Nu, mi-a zis el, descoperise un mic aeroport la 50 de kilometri de Århus, unde, pe durata unei singure zile, datorită unei formaţii de bază intensive, învăţai să sari cu paraşuta. „Începi dimineaţa la şapte, iar la sfârşitul zilei faci prima ta săritură.” L-am întrebat: „Inclusiv duminica?” „Da, inclusiv duminica.” Lăsând la o parte invidia şi faptul că eram contrariat, i-am spus că duminica următoare voi veni cu el.
Fiul meu era perplex: se pomenea împovărat cu un tată neexperimentat, care mergea pe şaizeci de ani şi care îşi pusese în cap s-o facă pe paraşutistul după doar o zi de antrenament. Discuţia a fost foarte însufleţită şi toată familia a luat parte la ea: la vârsta mea! în poziţia mea! îmi pierdusem cumva minţile? În duminica următoare eram în maşină cu fiul meu la ora şase dimineaţa. Ajunşi la aeroport, exaltarea şi visul au trebuit să facă faţă banalităţii procedurilor şi regulilor. Am fost întrebat dacă am un certificat medical. L-am arătat. Atunci am fost pus într-un colţ ca să fac tumbe. Trebuia să învăţ cum să ating solul venind din văzduh. Tumbă după tumbă, mereu aceeaşi tumbă, fără nicio variaţie, mai bine de o oră. Mi s-au arătat apoi o serie de mişcări pe care trebuia să le repet ca pe o partitură ritmică.Trebuia într-o primă fază să mă atârn de o bară metalică fixată de aripa micului avion. Nicio problemă cu deschiderea uşii, fusese scoasă. La sol se găsea reconstituirea avionului; stai aşezat în partea din spate a acestuia, trebuie să ajungi în patru labe până la bara metalică, să te agăţi de ea, suspendat în gol. Apoi, în această poziţie, trebuie să te întorci spre stânga, să te uiţi la instructor, să aştepţi ca el să-ţi dea semnalul. Şi atunci îţi dai drumul. De îndată ce începi să cazi în gol, trebuie să numeri lent până la cinci: unu-doi-trei-patru-cinci, apoi să duci mâna dreaptă la piept şi să tragi cordonul care deschide paraşuta. Pentru că, dacă nu laşi să treacă cinci secunde înainte de a deschide paraşuta, aceasta riscă să se prindă de coada avionului. Tot antrenamentul constă în a crea reflexe condiţionate care să-ţi permită, prima oară, să-ţi învingi frica şi să execuţi mecanic aceste mişcări fundamentale.
Deplasându-mă în patru labe pe podea, simulam ieşirea în gol, mă agăţam de bara care o imita pe cea pe care aveam s-o găsesc pe avion, întorceam capul ca să privesc la stânga spre un instructor inexistent, apoi, pluf!, mă prefăceam că dau drumul, număram lent unu-doi-trei-patru-cinci în daneză (totul se petrecea în daneză), apoi duceam mâna dreaptă la piept şi trăgeam cordonul care urma să deschidă paraşuta. Acest antrenament a durat câteva ceasuri, apoi a fost o întrerupere de o jumătate de oră, cât să am timp să îmbuc ceva. După aceea mi-am reluat înlănţuirea de mişcări, acţiuni şi ritmuri. Din când în când, le aruncam câte o privire celorlalţi. Pe măsură ce erau socotiţi ca fiind pregătiţi, erau urcaţi în acel mic avion în care nu era loc decât pentru pilot, instructorul chircit în partea din spate şi persoana care urma să sară. Un avion fără uşă, abia ceva mai mare decât o jucărie, care ar fi intrat fără probleme într-o sală de jocuri. Pista de decolare avea treizeci de metri. Numai că nu era un joc.
Mi-a venit rândul cu puţin înainte de căderea serii. Căţărându-mă în avion, aveam impresia că am devenit o fiinţă alcătuită dintr-o enormă inimă care bătea zgomotos şi înfăşurată într-o epidermă impalpabilă. Eram îngrozit, îmi venea să vărs, mă prefăceam că totul e în regulă, încercam să zâmbesc, instructorul mă privea cu un aer blajin şi ironic: tu ai vrut-o. Ghemuit în fundul avionului, mă uitam chiorâş la gaura din carlingă prin care pătrundeau vântul şi frica. La opt sute de metri altitudine, instructorul mi-a făcut semn să ies. La contactul cu aerul, am început să tremur. Mă uitam în jos şi instinctiv mi-a venit să mă refugiez de cealaltă parte, spre peretele metalic, ca să mă aşez într-un loc sigur. În clipa aceea am atins cu degetul una din diferenţele elementare care deosebesc fiinţele umane de animale. Un animal nu ar fi sărit niciodată. O fiinţă umană este în stare să acţioneze cu riscul vieţii. Putem numi acest lucru punctul zero al „transcendenţei”, această capacitate de a depăşi instinctul de conservare, de a risca totul pentru ceva ce ne este străin nouă înşine. Chiar dacă acest lucru nu are nimic nobil şi nu este altceva decât pericol. În clipa aceea mi-era pur şi simplu frică. Dar mi-ar fi fost ruşine să dau înapoi. Sau să renunţ la visul meu de copil: să navighez printre nori.
În patru labe, am basculat spre vid, cu ochii fixaţi pe bara metalică. Am înşfăcat-o. Îmi amintesc şi acum cât era de rece şi cât de umede îmi erau mâinile. Mă gândeam „Acum am să alunec prea repede şi nu am să izbutesc să număr.
Nu mai ştiu cum m-am pomenit plutind în văzduh. Am întors capul spre stânga, l-am văzut pe instructor numărând 1-2-3. Am deschis mâinile.
De cum mi-am dat drumul un declic s-a produs în mintea mea: am început să număr în italiană: uno-due-tre… Mi-am zis că trebuia să mă corectez şi să reiau în daneză: en-to-tre-fire-fem, la fel ca la instrucţie. Limba maternă ― identitatea care ne însoţeşte până şi în văzduh ― interferase şi mă făcuse să pierd timp. Am constatat: „Paraşuta nu se deschide”. Într-adevăr, nu se deschisese. Coboram în cădere liberă. Instructorul a deschis paraşuta în locul meu datorită unui cordon de ajutor. O zdruncinătură precum un ac în creier: căderea se întrerupsese, planam între pământ şi cer. Pierdusem simţul orientării, nu ştiam încotro să mă îndrept şi nici cum să manevrez. Intrasem într-un tablou, unul din acele peisaje impresioniste în care toate formele par că vor să iasă de pe pânză. Iar eu mă aflam sub crusta culorilor şi pluteam acolo. Vedeam într-o unică privire tot ce ne înconjoară de obicei, dar fără nimic, nici deasupra, nici dedesubt: o experienţă pe care nu izbutesc s-o redau în cuvinte. Eram paralizat de frică şi totodată uluit. Eram acolo, vântul mă ducea. Exista un mic radio fixat de paraşută, iar instructorul de la sol îmi dădea ordine: „La stânga, la stânga! Trage cordonul la stânga!”. Da, dar unde era stânga? Nu mai ştiam unde era stânga şi unde dreapta. Vedeam că mă îndepărtam tot mai mult de o pată de jos care, după mine, trebuia să fie aeroportul, până în momentul în care l-am auzit pe instructor urlând: „Trage de ambele cordoane!” Manevra asta serveşte la blocarea paraşutei preţ de o secundă pentru încetinirea căderii. Nu am făcut-o. În loc să aterizez uşor, m-am prăvălit cu toată greutatea, fără tumba regulamentară care amortizează izbitura.
Eram chircit ca un pitic, cu coloana vertebrală intrată în ea însăşi. Cu gambele, cu corpul înfundat până la gât în pământul negru al Danemarcei. Ştiam că fiul meu alerga peste câmp, înnebunit, încercând să priceapă unde aterizase tatăl lui şi în ce stare. Încercam de bine, de rău să mă ridic în picioare ca să nu mă creadă mort. Numai că eu semănam cu un lama, cu gât lung şi trup sfrijit. Nu mă puteam mişca, coloana vertebrală era numai zvâcnete de durere insuportabilă. M-am chircit şi m-am ridicat cu o încetineală care voia să pară demnitate, încetinind fiecare mişcare ca să evit cea mai mică încordare a spatelui. Am adunat paraşuta ca un somnambul şi am făcut primul pas. Era minunat să te regăseşti cu picioarele pe pământ ca să priveşti soarele care apune. Eram fericit să ştiu că puteam sări cu paraşuta. Era magnific să mă gândesc că nu mai trebuia să o fac.
Trebuie să aştepţi să împlineşti 60 de ani ca să săvârşeşti acest tip de călătorie: să realizezi o experienţă la care ai visat îndelung şi să te descotoroseşti de ea. O călătorie pentru a demisiona din călătorie. Este adevărat că totul poate servi: am făcut două sau trei spectacole a căror dramaturgie secretă consta în a curăţa spectacolul de ceva care, în mod obscur, risca să îmi aparţină.
Cu vreo zece ani înainte de această călătorie de cincizeci de secunde, mai făcusem o alta de aceeaşi calitate, ceva mai lungă: durase o dimineaţă întreagă. Dar aceleia cred că nu i-am găsit niciodată echivalentul teatral. Va veni, poate, timpul.”
Imagini din arhiva Odin Teatret
Print