Ofelia Popii: Dumnezeu m-a ajutat să fac Mefisto

Era ultima seară a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. La Hala Balanța se juca „Faust”. Cu câteva ore înainte să înceapă spectacolul am mers să mă întâlnesc cu Ofelia Popii, în acel spațiu de la marginea Sibiului, unde se făceau ultimele pregătiri. Ofelia Popii este una dintre actrițele cu o forță extraordinară pe scenă, pe cât de fragilă pare atunci când stai cu ea de vorbă în cabină, printre costume. În rolul Mefisto din „Faust” a cucerit o lume întreagă, primind premiul Herald Angel la Festivalul de la Edinburgh. În „Lulu…”, în „Breaking the Waves” sau în „Felii”, în „Ultima zi a tinereții” sau în „Platonov”, Ofelia Popii este mereu altfel, nuanțată, mereu surprinzătoare, transmițând o energie care te cucerește, te subjugă, te transfigurează. În acea seară se pregătea să fie iar Mefisto și cât am străbătut împreună Hala Balanța, am simțit un amestec de timiditate și forță cu totul special. Nu-i place să vorbească despre ea, și totuși…

Știu că nu-ți place să dai interviuri…

Nu e vorba de asta. Dar consider că ce am de spus am spus deja în spectacole. E foarte greu pentru un artist când i se cere să explice ce face. El face și ceilalți interpretează… Altfel, sunt un om banal, ca oricare altul, cu o viață plictisitoare. Datorită personajelor pe care le joc par interesantă.

Și nu tocmai în asta stă frumusețea? Orice om normal are povești.

Și ce să spun? Că acum aș vrea să-mi iau o vacanță, să mă îndepărtez puțin de teatru și să mă ocup de poveștile personale, că în ultima vreme am rămas cu restanțe de trăit? Teatrul îți cam fură viața. E frumos, dar după ce trăiești tot felul de povești interesante ale personajelor, parcă te întrebi: Dar povestea mea unde e? Când ajung acasă, după repetiții, dorm, apoi mă uită la filme, la două deodată, în disperare, mai răsfoiesc o carte… Încerc să fac multe într-un timp scurt, sunt în galop.

Teatrul îți cam fură viața. E frumos, dar după ce trăiești tot felul de povești interesante ale personajelor, parcă te întrebi: Dar povestea mea unde e?

Ai putea să trăiești fără teatru?

Poți să trăiești fără aproape orice. Sunt oameni care trăiesc fără o mână. Aș putea, cred, dar n-aș fi fericită sau împlinită. Sunt un om care trăiește mult în imaginar. Culeg de ici, de colo… Încă dinainte de a face teatru îmi plăcea să pun deoparte gânduri și impresii. Doar că atunci nu știam pentru ce…

Nu ți-ar plăcea să scrii?

Ba da, foarte mult. Am și încercat. Am momente când mă trezesc din somn și simt că am o frază pe care trebuie neapărat s-o scriu. Când mă gândesc la un personaj, îmi place să scriu ideile despre el, dar n-aș putea explica de ce. Și n-am timp să le dezvolt.

Construiești biografii?

Da. Și biografii, și spectacole paralele. Cel mai frumos spectacol paralel al meu este „Maestrul și Margareta“, după ce am lucrat la spectacolul de acum. În timp ce repetam, am început să am filmul meu, pe care ușor-ușor l-am pus pe hârtie. Când o să mă maturizez ca artist, când cineva o să aibă atâta încredere în mine, încât o să mă lase să și regizez, poate că o să am ocazia să fac spectacolele pe care le am în minte.

Cum a apărut scânteia cu actoria?

Momentul conștient s-a născut după ce am dat examen la Facultatea de Arta Actorului, de fapt nepregătindu-mă să devin actriță. Eu mă pregăteam să devin economistă, o profesie în care nu m-aș fi regăsit deloc și care m-ar fi făcut total nefericită… Cu două săptămâni înainte de examen, am fugit, am dat examen de admitere la actorie și am picat. Apoi, un an întreg, un an extrem de dureros, am tot conștientizat că eu asta vreau să fac. Aveam coșmaruri, visam că mă plimb pe culoarele de la ATF și mă arunc pe geam, că pic la examen, pic la examen, pic la examen… În fiecare noapte picam. A fost un an în care am fost la Politehnică și, când am ajuns la fabrică și am văzut exact ce înseamnă viitoarea mea meserie, am înțeles iar că vreau actorie. A doua oară am dat examenul de admitere conștient. De la grădiniță fusesem la concursuri de poezie, unde tot câștigam, apoi mersesem la cursuri la Palatul Copiilor și la Școala Populară de Artă, dar habar n-aveam ce înseamnă actoria. Aveam o grămadă de idei la care renunțam repede. Între timp îmi dorisem să mă fac detectiv particular, psiholog, arhitect…

Pe mine mă interesează cine e personajul… Îmi place să mă duc cât mai mult spre altceva, cu mintea, sufletul și trupul meu. N-aș suporta să fiu eu, eu, eu și tot eu într-un personaj. Sunt curioasă, mă interesează mintea omului. Probabil că și pe mine mă înțeleg mai ușor așa. Altfel, dacă intru în mintea mea, mă rătăcesc mai ușor, sunt destul de întortocheată. Căutarea mă ajută să mă înțeleg eu pe mine.

Actoria include toate astea?

Cumva, da. Pe mine mă interesau toate, dar fără să studiez vreuna suficient de profund.

E actoria o formă de psihologie?

Clar. Îmi place foarte mult să studiez psihologia personajului.  Mă fascinează cel mai tare. Îmi plac actorii care nu se transformă, dar sunt foarte buni în situațiile personajelor. Însă pe mine mă interesează cine e personajul care a ajuns să facă așa. Îmi place să mă duc cât mai mult spre altceva, cu mintea, sufletul și trupul meu. N-aș suporta să fiu eu, eu, eu și tot eu într-un personaj. Sunt curioasă, mă interesează mintea omului. Probabil că și pe mine mă înțeleg mai ușor așa. Altfel, dacă intru în mintea mea, mă rătăcesc mai ușor, sunt destul de întortocheată. Căutarea mă ajută să mă înțeleg eu pe mine.

Și care e lucrul cel mai important pe care l-ai înțeles despre tine?

Că, dincolo de orice cădere pe care am avut-o, sunt un om puternic, pozitiv și luminos. Asta m-a ajutat de fiecare dată. Am observat că, dincolo de căderile necesare oricărui artist, simt lumina în preajmă tot timpul, în orice moment de negură. Am învățat asta în clipe grele și am mai învățat că am un psihic puternic, ceea ce e important în actorie. Am întâlnit mulți actori extrem de talentați, dar care au clacat, neavând un psihic suficient de puternic ca să reziste.

Să reziste la ce?

La presiunea personajelor, a publicului, a premierei, a vieții ăsteia care e și amuzantă și interesantă, dar și infectă. Îți trebuie nervi tari ca să nu-și lase amprenta pe tine murdăria de culise, ca să înțelegi omul așa cum e. Aici se lucrează cu emoții, cu suflete, și sar scântei foarte repede. Îți trebuie nervi tari să-ți faci harakiri pe scenă, după care să ieși din teatru, să te duci acasă și să te liniștești. Dacă nu faci așa, clachezi.

Îți trebuie nervi tari ca să nu-și lase amprenta pe tine murdăria de culise, ca să înțelegi omul așa cum e. Aici se lucrează cu emoții, cu suflete, și sar scântei foarte repede. Îți trebuie nervi tari să-ți faci harakiri pe scenă, după care să ieși din teatru, să te duci acasă și să te liniștești. Dacă nu faci așa, clachezi.

Spui că vrei să-ți înțelegi personajele. Ți s-a întâmplat să fii în dezacord puternic cu vreun personaj pe care l-ai jucat?

Nu, pentru că, de la un punct încolo, merg numai pe drumul lui, pe punctul lui de vedere. Sigur, analizez, știu până unde semăn cu el și prin ce mă diferențiez absolut. Dar nici măcar cu personajele negative, cu Mefisto, de exemplu, nu e bine să intri în conflicte. Dacă ajungi la gânduri gen „o să mă bată Dumnezeu dacă joc personajul ăsta; îndemn oamenii la rău“, nu e în regulă. Dacă interpretezi bine, chiar seducător pentru public, un personaj negativ, ideea ta se transmite. Eu sunt un om credincios și, la „Faust“, am ținut mult la finalul cu mesaj realmente creștin. Acolo nu trebuie salvat personajul, ci ideea de Dumnezeu. Dacă ești bun, mesajul ajunge la spectator, sarcina e împlinită.

Ai stat de vorbă cu Dumnezeu când te-ai apucat de lucru la Mefisto? Ți-a fost frică de el?

Nu mi-a fost frică deloc nici de personaj, nici de Dumnezeu. Am un fel de metodă. Mă documentez înainte de a începe efectiv lucrul la un spectacol. Apoi nu mai gândesc cu intelectul, ci cu stomacul. Atunci ies lucrurile cele mai interesante. Ce se întâmplă în creier, combinat cu ceea ce tu nu știi că știi, duce la lucruri mult mai interesante decât ar ieși, dacă ai sta să te gândești la infinit și ai pune pe hârtie, punct cu punct. Eu cred că, pe drum, mai apare și o mică atingere a îngerului. Înseamnă inspirație, creație, de la Dumnezeu. Pe mine tot Dumnezeu m-a ajutat să fac Mefisto. Aproape că-mi conducea personajul, care mergea, mergea, mergea, iar eu nu mă uitam după el, nu stăteam să analizez personajul. Nici măcar nu mi-am dat seama că-mi schimb vocea! Și nici ceilalți nu și-au dat seama! După prima repetiție șnur, care a fost cu public, sufleoarea, o foarte bună prietenă, mi-a zis că abia atunci și-a dat seama că-mi schimb vocea!

Am avut spectacole în care multă vreme n-am reușit să fac o scenă, să intru într-o situație. Dacă nu simt, nu prea-mi iese, mă chinui, nu mă ajută tehnica. Dar dintr-odată, într-o bună zi, totul se așază, până la cel mai mic amănunt, și așa rămâne. Cel mai interesant e când personajul aproape te posedă și apoi trebuie să poți repeta starea respectivă.

Ce se întâmplă în creier, combinat cu ceea ce tu nu știi că știi, duce la lucruri mult mai interesante decât ar ieși, dacă ai sta să te gândești la infinit și ai pune pe hârtie, punct cu punct. Eu cred că, pe drum, mai apare și o mică atingere a îngerului. Înseamnă inspirație, creație, de la Dumnezeu. Pe mine tot Dumnezeu m-a ajutat să fac Mefisto.

Ți-e frică de ceva pe scenă?

Nu. Depinde de spectacol. Am frici de moment pe care nu le stăpânesc și uneori intenționat le las neterminate, deschise, dar cu măsură, nu atât încât să deraieze spectacolul. Astfel de clipe te țin viu.

Dar în viață de ce ți-e frică?

Cel mai tare mă tem de pierderea oamenilor dragi… moarte sau părăsire.

Spui că ai o relație specială cu Dumnezeu. Actoria, teatrul sunt rupte de Dumnezeu? E o părere răspândită…

Mie mi se pare că e exact invers. Am și discutat cu un preot care tot încerca să mă întrebe dacă nu cumva joc vreun personaj în contradicție cu Dumnezeu. Mie actoria – care înseamnă delir și creație – nu mi se pare deloc departe de Dumnezeu.

Și l-ai convins pe preot?

Nu cred că era nevoie. El voia să afle dacă e ceva care-mi provoacă mie un dezechilibru. Numai că eu sunt foarte împăcată cu latura asta și n-am niciun dubiu. Micile dubii pe care le am sunt chestiuni de nuanță, de genul Cât trebuie să te arăți pe tine însuți într-un spectacol? Să lupți cu orgoliul este una dintre marile încercări.

Ai momente când te doboară?

Da. Sunt o ființă orgolioasă, dar lupt.

Îți plac premiile?

Da, nu pot să zic că nu. Numai că bucuria pe care o aduc nu se compară cu clipele de fericire pe care le am când nu se întâmplă nimic. Azi am fost fericită toată ziua, a fost soare, am gătit, m-am plimbat, pe drumul încoace mi-am tot spus Doamne, ce oraș frumos! Cam așa e fericirea – clipe de împăcare cu tine și cu cei din jur.

Dar vedetă te simți?

Nu, nu cred. Totul e atât de relativ… Și, până la urmă, frumusețea înseamnă schimbare. Dacă te agăți de ceva, refuzi schimbarea și e păcat. Mi se pare mult mai interesant să vezi ce se întâmplă în fiecare zi și s-o iei mereu de la zero, nu cu rămășițele zilei trecute. Există, bineînțeles, amintiri frumoase, cu oameni, care te încântă.  Pe de altă parte, poate că Eugenio Barba n-ar fi venit să dea mâna cu mine dacă n-ar fi văzut „Faust“. Poate că n-aș fi avut ocazia. Așa-zisa celebritate îți deschide porți spre întâlniri cu oameni. Și e fantastic. Dar mi s-ar părea o pierdere de timp să mă împăunez cu nu știu ce premiu în fața propriilor mei ochi. Viața e scurtă și cel mai interesant e s-o vezi așa cum e. Ar fi păcat să am eu cine știe ce atitudine, când am colegi atât de firești, de calzi și de buni cu mine. Ar însemna că m-am prostit.

Fac teatru pentru că-mi place. Fac teatru pentru mine și pentru public. La repetiții, îmi place mult căutarea și o fac pentru mine. Când e gata spectacolul, mă gândesc la public. Îmi place să joc povești, să-mi pun întrebări, să pun întrebări spectatorilor. Eu cresc prin spectacole și ei la fel.

De ce faci teatru? Pentru energia pe care o dai sau pentru cea pe care o primești?

Pentru că-mi place. Pentru mine și pentru public. La repetiții, îmi place mult căutarea și o fac pentru mine. Când e gata spectacolul, mă gândesc la public. Îmi place să joc povești, să-mi pun întrebări, să pun întrebări spectatorilor. Eu cresc prin spectacole și ei la fel.

Ce poveste-ți plăcea cel mai mult în copilărie?

Sava, fiica pământului. E o poveste oarecum științifico-fantastică pe care am găsit-o în bibliotecă pe la 7-8 ani. N-o mai țin minte, dar o s-o caut! Cred că mi-ar plăcea și acum.

Dar povestea preferată de acum care e?

Sunt înnebunită după ruși. Acum, tot recitind „Maestrul și Margareta“ pentru spectacol, pe parcursul repetițiilor (ceea ce n-ar fi trebuit să fac), am descoperit o poveste fascinantă.

Povestește-mi despre copilărie?

Am crescut la bunica, lângă Drobeta Turnu Severin, după care m-au luat la Arad. Eram foarte mică. Mergeam des la bunici. Încă am senzația de naivitate de când tata mă ținea pe genunchi și-mi dădea să mănânc, fiindcă eu nu voiam. Țin minte exact că în farfurie era un ou și el lua bucățică cu bucățică și mă prostea că, dacă terminăm și curățăm, dacă farfuria o să fie goală, nimeni n-o să-și dea seama că am mâncat. Și mie mi se părea că facem o boacănă așa de mare! Deși nu-mi plăcea, mă grăbeam să mănânc ca să-i văd reacția. Credeam tot cu tărie. Îmi amintesc și că am auzit la grădiniță că nu există Moș Crăciun. Și i-am pândit pe ai mei. Numai că s-a întrerupt curentul și, când a venit iar, am găsit cadourile așezate deja. Am înțeles clar că există Moș Crăciun, dacă din bucătărie nu se mișcase nimeni din dreptul lumânării! Cadourile erau în bocănceii de la ușă. O dată m-a alergat bunică-mea în grădină, după ce am spart ceva în casă, și eu, care eram foarte mică, m-am ascuns sub o hortensie. O țin minte mare deasupra mea și cum inima-mi bătea tare…

La teatrul din Sibiu cum ai ajuns?

Prin concurs. Domnul Hausvater punea un spectacol, apoi s-a făcut un workshop. Am luat proba și am rămas aici de când am terminat facultat. Îmi plac energia locului, orașul. Am jucat chiar aici, pe scenă, o improvizație în anul I de studenție. Și mi-aduc aminte de un moment așa patetic, când m-am dus pe scenă, în întuneric, și am stat singură, întrebându-mă cum o fi să fii actriță pe o asemenea scenă… Și pe scena asta am ajuns. E un loc cu care am avut noroc.

Ce loc din Sibiu iubești cel mai mult?

Îmi place să merg la Orlat și la Gura Râului. Sunt pe-aici tot felul de peisaje care-ți umplu sufletul. La Orlat ne-am luat o căsuță țărănească, în care încă nu se poate locui, dar e plăcut să stai afară.

Te-am văzut cândva în „Breaking the Waves“, un spectacol trăit la cote de emoție insuportabil de intense. Cum e cu iubirea care merge până la sacrificiu? Cum o simți tu?

O simt la fel, dar nu dusă la o asemenea extremă. Dar e adevărat că iubirea nu are margini. Trebuie să dai tot și să nu ceri nimic. Așa face Bess, personajul meu. Asta încerc să fac și eu, deși iubirea are doze de egoism. Dar el nu trebuie să-l modeleze ori să-l îngrădească pe cel de lângă tine.

Mă bazez pe faptul că Dumnezeu e bun, e boier, cum zicea Steinhardt, și șterge tot cu buretele. Eu cred că Dumnezeu înțelege tot ce se întâmplă din dragoste. Dacă pentru persoana iubită ai face un sacrificiu atât de mare, încât să-ți vinzi sufletul, cred că El ar înțelege și ar ști să-l recupereze.

Suntem înainte de „Faust”. Dacă ți s-ar cere un pact cu diavolul pentru persoana iubită, l-ai face?

Mi-e frică și să mă gândesc. Mă bazez pe faptul că Dumnezeu e bun, e boier, cum zicea Steinhardt, și șterge tot cu buretele. Eu cred că Dumnezeu înțelege tot ce se întâmplă din dragoste. Dacă pentru persoana iubită ai face un sacrificiu atât de mare, încât să-ți vinzi sufletul, cred că El ar înțelege și ar ști să-l recupereze.

Dar vreun moment în care ai vrut să oprești timpul în loc a existat?

Încă n-am fost atât de fericită. Dar aștept și știu care e drumul: să fii în echilibru cu tine și cu lumea.