Compania de dans Batsheva din Israel a revenit anul acesta la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul „Să fii răpus de frumos”, după ce, la ediția din 2014, a cucerit definitiv publicul cu unica reprezentație din „Deca Dance”. Ohad Naharin, director artistic al companiei, coregraf cu renume internațional și dansator a fost și el prezent la Sibiu, unde a primit o stea pe Aleea Celebrităților și a participat la o conferință moderată de Octavian Saiu, vorbind deschis, relaxat și modest despre ce înseamnă tehnica Gaga care s-a răspândit în întreaga lume, despre modul în care își structurează spectacolele, despre dans ca proces de vindecare, despre succes și despre iubirea care stă la baza tuturor lucrurilor.
„Munca mea e despre a convinge, nu în sensul că ideile mele sunt mai bune, ci că dansatorul simte că ceea ce i se întâmplă îi face bine”. Aceasta e concluzia lui Ohad Naharin, o concluzie care denotă mai întâi grijă, respect și iubire pentru dansatorii săi. „A iubi îți aduce mai multe avantaje decât dacă încerci să te faci iubit. Pentru mine iubirea înseamnă să iubești, nu să cauți să fii iubit. Poate asta simt și dansatorii mei. Simt că îi iubesc, dar că nu sunt dependent de iubirea lor”, a spus coregraful în încercarea de a lega tema propusă de festival cu modul în care funcționează Compania Batsheva.
În sala mică de la Librăria Habitus, publicul înghesuit pe scaune sau îngrămădit, stând în picioare, a fremătat de extaz mai ales atunci când Ohad Naharin a asemănat succesul cu o boltă de stele, care doar îți reamintește că „ești o stea între atât de multe stele”, iar la final i-am urat în cor un „la mulți ani” călduros, căci pe 22 iunie avea să împlinească 65 de ani…
Despre relația cu publicul și cum se naște un spectacol
Când mă gândesc la spectatori, mă gândesc la o singură persoană. Acum, vorbesc cu fiecare dintre voi, nu cu voi în general. Și la asta mă gândesc mereu când creez. „Deca Dance” sau „Să fii răpus de frumos” (Naharin’s Virus) sunt o parte din dialogul pe care eu îl am cu această persoană și este și scopul creației al procesului, al cercetării… Nu este vorba despre a crea polarități sau despre a-l nega pe celălalt.
Multe din creațiile mele cresc pur și simplu în mine. Nu am o rețetă, dar în toate spectacolele încerc să creez coduri, reguli, care, dacă stai să te gândești, există pe fiecare teren de joacă. Când învățăm un sport sau un joc, trebuie mai întâi să cunoaștem regulile jocului. Dacă nu știm regulile, nu ne putem juca. Și tot regulile diferențiază un joc de altul. De aceea spectacolele mele sunt atât de diferite între ele, pentru că eu creez alte coduri și reguli de fiecare dată, atât pentru mine, cât și pentru dansatorii mei. Poate acesta e motivul pentru care „Să fii răpus de frumos” s-a simțit diferit, pentru că am folosit alte coduri.
Despre tehnica Gaga
Gaga și coregrafia sunt două lucruri diferite. Gaga este un set de instrumente pe care coregraful îl învață. Poate la un moment dat voi înceta să mai coregrafiez, dar întotdeauna o să practic Gaga. Unul dintre motivele pentru care am dezvoltat tehnica Gaga este că mă simțeam foarte ciudat, acum vreo 20 și ceva de ani, când le ceream dansatorilor să-mi interpreteze ideile și de multe ori ajungeam în conflict cu ei sau eram frustrat. Gaga m-a ajutat să transform conflictul în dialog. Și m-a ajutat să-i ajut pe ei să-și depășească limitele obișnuite și ne-a ajutat pe toți să avem grijă de corpurile noastre. Practic, este o cercetare care încă nu s-a terminat. În niciun caz nu este epuizată, chiar dacă setul de instrumente este foarte precis. Există foarte mulți coregrafi buni și spectacole minunate pe care le-am văzut și chiar nu au nimic de-a face cu Gaga. Și există foarte mulți oameni care practică Gaga, dar care nu fac parte din domeniul coregrafiei.
Nu spun niciodată despre Gaga că nu este o tehnică, însă nu-mi place s-o numesc așa. Problema cu tehnica este că uneori îți pierzi creativitatea în detrimentul ei și creatorii tind să devină loiali tehnicii. Eu îmi încurajez dansatorii să provoace mereu Gaga. Ei știu că astăzi pot să le spun ceva și mâine să mă contrazic. Se întâmplă. Sau pot să găsesc acum o soluție și mâine să le propun alta și mai bună. De aceea nu-mi place s-o numesc „tehnică”, pentru că oamenii pot confunda tehnica cu ceva închis, limitat.
Libertatea de a crea în spiritul tehnicii Gaga
Libertatea pe care le-o ofer dansatorilor este aceea de a crea pe baza a ceea ce am stabilit, nu e libertatea de a face ce vrei tu. Libertatea de a face ce vrei tu e conectată la un fel de filosofie, la un anumit tip de înțelegere, la coduri și reguli, la modul în care îți asculți corpul înainte de a-ți spune ce să faci. Știu că există profesori care zic lucruri cu care nu sunt de acord, dar nu e ca și cum operează pe cord deschis. Nu moare nimeni, e în regulă. Face parte din cercetarea lor.
Despre eliminarea oglinzilor
Oglinda afectează sufletul dansatorului. Și asta nu este doar o părere, este un fapt demonstrat. Sunt doar norocos să știu asta și să-i învăț și pe alții ce știu. Oglinzile sunt un lucru greșit pentru orice tip de dansator. Lucrez mult în cadrul companiilor de balet, iar dansatorii lor sunt complet dependenți de oglinzi. În contractul meu întotdeauna menționez că oglinzile trebuie acoperite, iar la sfârșitul procesului dansatorii îmi mulțumesc. Se simt ca și cum ar fi eliberați din sclavia oglinzii. Imaginați-vă că priviți lumea prin propria imagine. Privești lumea, dar te vezi doar pe tine. Ochii nu ne-au fost puși în degete ca să ne vedem pe noi înșine, ci au fost așezați pe chipul nostru ca să putem vedea lumea și elementele ei. Oglinda îi împiedică pe dansatori să-și asculte senzațiile și să controleze volumul lor. Când lucrezi fără oglindă ești capabil să simți existența formei, delicatețea unui sentiment, conexiunea dintre formă și conținut, să-ți folosești emoțiile ca să creezi mișcări fluide. Pentru mine a fost evident că oglinda îi deranja pe cei cu care lucram. În studioul nostru, noi nu acoperim oglinzile, pur și simplu nu avem oglinzi.
Despre lucrul cu dansatorii
Cercetarea noastră se bazează pe lucrurile pe care le avem în comun și pe care le împărtășim. Nu mă gândesc la diferențele dintre noi și nu-i încurajez pe oameni să fie diferiți. De fapt, încerc să ajungem la o înțelegere de comun de acord despre cum și de ce dansăm. Pentru că asta îi va ajuta acum sau mai târziu să fie ei înșiși. Și asta se bazează pe puterea imaginației. Oamenii își pot imagina lucruri diferite, dar trebuie să-i încurajezi să și-o folosească. Se bazează și pe pasiune. Oamenii sunt pasionați de multe lucruri, dar trebuie să-i faci să se deschidă și să profite de pasiunea lor, nu s-o blocheze. Și, evident, e vorba și despre talent. Dacă reușești să echilibrezi puterea imaginației cu pasiunea și talentul, atunci creezi Sfânta Trinitate, așa cum îmi place s-o numesc, fără să fiu religios.
Despre imaginație
Pentru mine, imaginația înseamnă să visezi la diferite lucruri. Statutul de coregraf îmi oferă avantajul de a nu fi nevoit mereu să explic. Când lucrez cu dansatorii, nu le explic ideile mele. De fapt, e pentru prima oară când cineva îmi cere să explic imaginația. Dar când spui cuvântul „imaginație”, imediat se deschide ceva în creier, care ajunge dincolo de vocabularul cotidian și asta e frumusețea sa. Imaginația este mult mai complexă decât vocabularul nostru și are de-a face și cu faptul că ar trebui să acceptăm că nu suntem perfecți, că delicatețea și exagerarea pot coexista; poate avea legătură cu dragostea pe care o depui în ceea ce faci, cu fluxul energiei, în loc de blocarea ei. Însă imaginația nu e întotdeauna pozitivă, poate fi folosită și pentru a distruge…
Paradoxul delicateții și al puterii
Delicatețea și puterea nu se contrazic deloc. Imaginați-vă că țineți în mâini un ac și o ață. Băgați ața în ac. Suntem cu toții de acord că e un gest delicat. Încercați din nou și acum gândiți-vă la metafora asta și simțiți cât de delicate sunt degetele voastre în timp ce treceți ața prin ac. Acum, cu aceeași mână, imaginați-vă că pocniți pe cineva. Tocmai ați lovit un om cu o mână foarte delicată.
Despre spectacolul „Să fii răpus de frumos”
Am fost provocat de piesa lui Peter Handke, „Insultă la public”, când am citit-o. Am vizualizat imagini din ea și am vrut s-o adaptez până devenea un element dintr-o creație. Simt că textul este un element, precum culorile, precum muzica… Pentru mine, textul înseamnă mai mult muzică, nu e nevoie să aibă neapărat un sens. În piesă, Handke neagă tot ce e convențional în teatru și, prin această negație creează un vid, un spațiu gol minunat în care se poate dansa. Asta am simțit, că ne oferea un spațiu. Nu am încercat să ilustrez textul.
La începutul repetițiilor am avut povești de la fiecare dansator și ușor, ușor am renunțat la ele și am păstrat doar două. Este foarte greu să-ți dai seama când tensiunea dintre elementele unui spectacol este cea corectă. Și asta mă provoacă. Tensiunea nu se naște din discursul narativ, ci din amestecul tuturor elementelor: culori, poziționarea și mișcările dansatorului, povestea care trebuie să fie la locul potrivit în această rețea de elemente. Nu am vrut să transmit un mesaj anume, doar m-am jucat.
Cum se modifică un spectacol după premieră
Pentru coregrafi cred că este cel mai ușor să schimbe ceva într-un spectacol. Nu cred în ideea de „premieră”, dar trebuie s-o facem. Multe lucruri le descoperi în timpul repetițiilor, dar premiera înseamnă începerea unei alte etape. Unele spectacole s-au schimbat mai puțin, dar altele s-au schimbat enorm. „Să fii răpus de frumos”, de exemplu, s-a schimbat foarte mult. Secțiuni întregi au fost eliminate după premieră.
Eu încerc să ascult zgomotele și să scap de ele. Nu simt nevoia să elimin, dar până la urmă, mai mult elimin decât adaug. Trebuie să mă uit la creația mea, să văd că are slăbiciuni și să accept că nu am o soluție și că trebuie să mai aștept o săptămână, o lună, un an până când acel moment va fi mai bun.
Despre propriile rădăcini
E greu să te detașezi de rădăcinile tale. Cea mai puternică experiență pe care am avut-o la teatru a fost pe vremea când locuiam în New York și am văzut spectacolul unei trupe din Israel. Era un spectacol simplu și naiv, dar la sfârșit nu m-am putut ridica de pe scaun. Plângeam în hohote, tremuram și chiar a fost cea mai puternică experiență emoțională pe care am avut-o pentru că știam că sunt palestinieni. M-am simțit vinovat, zdrobit. Repet, spectacolul nu era o capodoperă sublimă, dar experiența mea a fost incredibilă. De aceea nu-mi place titulatura de „coregraf israelian”. Nu cred că există un tip de dans specific Israelului. Pot avea mai multe lucruri în comun cu voi, decât cu vecinul meu de acasă.
Dansul ca vindecare
Depinde despre ce fel de dans vorbim în acest caz. Există profesori și dansatori care lucrează cu o foarte mare ambiție ca să aibă succes și nu sunt cu adevărat conectați la fiziologia lor și la puterea mișcării de a vindeca. Mulți dansatori se accidentează și nu numai că-și distrug cariera, dar și corpurile. Dacă îți aduci aminte că dansul nu înseamnă să performezi, că nu trebuie să ai un public ca să dansezi, dacă faci legătura între actul de a dansa și plăcere și îți asculți corpul, atunci poate vindeca.
Mă simt privilegiat când văd oameni pentru care Gaga a făcut o diferență, inclusiv pentru oamenii care au avut traume, accidente, răni. Iar Gaga le-a readus simțul plăcerii, sensul vieții și speranța.
Despre succes
Tocmai am primit o stea pe Aleea Celebrităților. Dar dacă te uiți la cer, o să vezi mai multe stele decât poți cuprinde cu privirea. Nu ești în centrul universului și chiar dacă ești o stea, ești o stea între atât de multe stele. Trebuie să privești succesul în astfel de proporții. Și în viață nu succesul este important; te poate ajuta, dar alte lucruri sunt importante.
Print