Pe 30 septembrie, la Teatrul German de Stat Timişoara, a avut loc premiera spectacolului „Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet” de Gabriel García Márquez, în versiunea scenică și regia lui Yuri Kordonsky, decor: Helmut Stürmer, costume: Ioana Popescu, muzică: Tibor Cári. În rolul bunicii: Ida Jarcsek-Gaza, iar în cel al Eréndirei: Olga Török.
Povestea actriţei Olga Török nu este defel „incredibilă şi tristă”. S-a născut în 1985 la Satu Mare, a absolvit Actoria în limba germană la Universitatea de Vest din Timişoara în 2008 şi, din acelaşi an, este angajată la Teatrul German de Stat. A lucrat cu regizori „unul şi-unul” – Yuri Kordonsky, Alexandru Dabija, Gábor Tompa, Radu Afrim, Radu Alexandru Nica, Răzvan Mazilu, Florin Fieroiu, Andrea Gavriliu –, a participat la workshop-uri susţinute de David Esrig şi Andrei Şerban, a fost premiată, nominalizată, selecţionată, într-un cuvânt: remarcată. (Premiul de Excelenţă, Timişoara, 2015; nominalizare UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol secundar – Sylvia, în spectacolul „Fetiţa din bolul peştelui auriu”, regia Radu Afrim, 2012; selecţie în programul „10 pentru Film”, TIFF 2012)
Se supără (pe bună dreptate) dacă îi spui „răsfăţată”: a ajuns acolo unde a ajuns prin muncă, foarte multă muncă. „E bună munca grea. Sunt pentru ea.” – mărturiseşte Olga Török, la încheierea repetiţiilor din vară pentru „Povestea Eréndirei”. Este o fire competitivă şi îi plac superlativele absolute, pe care le foloseşte cu generozitate în conversaţie. Este curioasă, neliniştită din fire, frământată continuu de întrebări artistice. Se dezvăluie ca o mare calmă la suprafaţă, dar agitată în adâncuri.
Cum a fost întâlnirea cu Eréndira?
E un rol foarte greu… Nu numai pentru că povestea ei duce în spate tot spectacolul, dar Eréndira trece prin nişte orori. E doar o fetiţă, care e abuzată sexual de foarte mulţi bărbaţi. Una din cele mai grele scene e cea a violului în grup, atunci când Bunica o vinde ca pe un obiect. E o scenă destul de lungă, în care mi se vede doar faţa, dar trebuie să se vadă toată oroarea prin care trece fata. Eréndira are, însă, o evoluţie: nu e doar un personaj care suferă. Yura a mai introdus două povestiri ale lui Márquez în versiunea scenică şi puţin din romanul „Un veac de singurătate”, aşa că personajul are mai multe planuri de conştientizare. Trece din realitate într-un vis, în care Eréndira fuge de lumea reală. Acesta e primul strat. Următorul – cel mai adânc – e din povestirea „Ochi de câine albastru” şi acolo poate să vorbească despre lume şi despre Dumnezeu, fără vreo interacţiune fizică. Acolo e cea mai liberă.
Cum a fost reîntâlnirea cu Yuri Kordonsky? Aţi mai lucrat împreună în 2013, la „Pescăruşul” de Cehov, pentru un rol puternic, de neuitat: Nina Zarecinaia.
Mă bucur că a avut încredere în mine şi pentru Eréndira. Îmi place foarte, foarte mult să lucrez cu Yura, dar e o muncă foarte, foarte grea… După alte experienţe şi alte întâlniri, la „Pescăruşul” am descoperit că pot să lucrez cu un regizor, fără ca acesta să fie „tiran”. Yura mi-a dovedit că pot să creez – nu numai în stres. Ştie să conducă astfel repetiţia, încât să poţi propune foarte mult, ştie să dirijeze către o cale sau alta, astfel încât să decizi împreună cu el. Îmi amintesc cum ne-am întâlnit într-o dimineaţă la 9 şi – direct – am început să vorbim despre rolul Eréndirei. Mi s-a părut aşa… anormal ca un regizor sau oricare alt artist să vorbească la ora aia despre muncă… Eu aşa fac, dar mi s-a părut ciudat că mai e cineva care poate să facă asta… Yura vine şi se focusează foarte mult pe muncă, adună toată echipa în jur şi e foarte O.K. munca aşa, e cea mai O.K. muncă. A fost aproape o lună jumate în care toţi eram focusaţi.
Probabil că aici intervine şi pedagogul Kordonsky…
E clar pedadgog. Se vede. Noi făcuserăm cu el în 2008 un workshop Cehov, deci ne ştiam. Eu atunci terminasem facultatea. E un foarte bun pedagog. Poate de aceea ştie să vorbească şi cu tehnicienii, pe înţelesul lor. De actori nici nu mai zic. Ne acordă mai întâi libertate, dar apoi urmează dirijarea acelei libertăţi într-o anumită direcţie.
Ai creat o serie de roluri extrem de solicitante emoţional – Nina şi Eréndira sunt doar două exemple. Ştim că pentru construcţia unui rol există metode, la care se adaugă ajutorul unui regizor – fie el tiran sau pedagog, dar mereu m-am întrebat cum iese un actor dintr-un rol? Atunci când rămâne singur cu sine însuşi…
Pentru Nina, fiind un rol arhicunoscut, jucat de atâtea ori, nu puteam să fac altceva decât să iau foarte mult din mine. În Nina există foarte mult din mine, din energia mea pusă acolo ca să o fac unică. Dar Eréndira e construită de la zero. E altfel…
Din Nina ies mult mai simplu, după Eréndira… mă doare corpul. Trebuie să mă calmez mai întâi fizic, iar psihic… cred că mă ajută discuţiile cu lumea din jur – colegii, invitaţii, prietenii. Dar timp de o oră nu sunt aptă de conversaţii grele… Nu pot să fiu atentă aproape la nimic. Mi-e foarte greu să ies din Eréndira…
În multe dintre spectacolele în care joci, te duci mult în zona fizică a rolului: în „derdiedans”, acel performance conceput şi coordonat de Florin Fieroiu (2012), apoi în „Pescăruşul”, acum în povestea Eréndirei…
În „Eréndira” există nişte momente (nu ştiu cât se vede din public) în care, ca să construiesc lumea ei de vis, a trebuit să recurg la mişcări anume. Dar pun pariu că nu par goale. Sunt anumiţi muşchi pe care nu-i foloseşti zilnic şi din cauza asta obosesc. Îmi place foarte mult să folosesc fizicul, dar nu intenţionat.
Cum îţi vezi parcursul artistic de până acum? Te simţi într-un mediu strâmt – teatru, limba germană, Timişoara? Mă gândesc că ţi-ai construit cu „rigurozitate nemţească” acest parcurs, încă de la absolvirea facultăţii, ai pus cărămidă peste cărămidă, roluri mari, colaborări importante, premii, nominalizări, selecţii… Te strânge acum zidul?
Am muncit şi m-am tot dezvoltat. Ţin minte că la atelierul de la Ipoteşti, din cadrul Academiei Itinerante Andrei Şerban, vorbeam despre învăţăturile şi întrebările lui Zeami: Care sunt vârstele actorului? Unde a ajuns „floarea” lui? Asta a fost acum şase ani şi, pentru realitatea din România, atunci mă situam destul de bine. Dar nu eram la maxim. Există mereu loc de mai bine. Da, sunt „răsfăţată” pentru că am lucrat cu regizori foarte buni, foarte experimentaţi. De aceea, când lucrez cu oameni de vârsta mea, mi se pare că sunt înaintea lor în anumite zone, dar asta nu contează deloc, pentru că produsul pe care trebuie să-l facem – tot împreună trebuie să-l facem şi să vorbim la acelaşi nivel. Am ajuns la concluzia că nu pe toată lumea interesează părerea ta mai experimentată…
Iar Timişoara nu mă „strânge” deloc. Mai ales acum, după ce a fost desemnată Capitală Culturală Europeană în 2021, eu făcând parte din proiect. Am trecut şi de bariera limbii, am început să joc şi în română, acum caut să capăt cât mai multe experienţe noi, interesante, să descopăr alte zone. Am observat că în ultimii doi ani am început să fiu mult mai deschisă faţă de anumite proiecte. Am început să regizez, am făcut câteva performance-uri, instalaţii audio-video, astfel de proiecte mă tentează. Nu ştiu când mi s-a deschis portiţa asta… Toate sunt nişte experimente pe care trebuie să mi le scot din sistem. Am mai regizat un scurt-metraj după Jon Fosse, nu mi-a ieşit neapărat, dar a trebuit să trec de el, să trec graniţa. Nu toate îmi ies, încât să fiu eu super-mulţumită, dar îmi scot din sistem anumite probleme. Sunt nişte preocupări pe care le am şi care mă interesează: Cum se face un performance? Cum ajung să fiu atât de liberă pe scenă, încât să fie real-time? De exemplu, la „derdiedans” a fost real-time, totuşi e teatru, iar performance-urile se creează împreună cu publicul, atunci şi acolo. Pur şi simplu, eram aşa de curioasă să aflu ce mi se poate întâmpla într-o asemenea situaţie, încât am creat acest proiect: anul trecut, în noiembrie, am conceput împreună cu sora mea, Silvia, un performance: „Pe scurt”.
Unde ţi-e mai bine: în teatru, performance sau film?
Teatrul e pe locul întâi. Am mai multă libertate. După aceea vine performance-ul, fiindcă au fost proiectele mele, eu le concep – împreună cu Silvia. Despre film nu pot încă să mă exprim, am făcut prea puţin şi tot ce am jucat până acum a fost foarte aproape de persoana mea, fără să trebuiască să creez, aşa că acolo sunt novice.
Ţi-ai dori să joci vreun rol anume?
Nu mi-am dorit niciodată un rol anume. Doar Hamlet mi-am dorit.
Hamlet însuşi sau un rol în „Hamlet”?
A, nu, Hamlet! Asta a fost de mică. Mi se pare foarte bogat personajul, poate să facă foarte multe… Dar trebuie să fie un regizor cu o super-viziune. Ştiu că-s fată, dar mă refer la complexitatea personajului…
Resimţi lipsa rolurilor feminine de acest calibru?
Da, absolut. Există şi roluri feminine în zona aceea, dar nu-mi doresc unul anume. Îmi doresc roluri interesante. De nu, le fac eu cumva interesante, că nu pot altfel, mă enervez. De exemplu sora Antigonei, Ismena, e un personaj destul de fad – şi la Sofocle, şi la Brecht –, dispare la un moment dat şi nu mai apare. Dar în spectacolul nostru („Antigona”, r. Bernhard M. Eusterchulte, 2017), am propus ca, la final, Ismena să preia regatul lui Creon, căci e singura din familie care supravieţuieşte întregii tragedii. Aşa că va rămâne ea pe tron. Până la urmă, tu îţi creezi personajul…
Cum îşi petrece timpul liber o tânără actriţă în Timişoara?
Sunt foarte multe evenimente culturale la care particip activ, adică mă implic în ele, sau pasiv, adică mă duc să le văd. Caut colaborări cu alţi artişti din Timişoara şi cu asta îmi petrec timpul: să găsesc colaboratori pe aceeaşi lungime de undă cu mine sau pe altă undă, dar să ne sincronizăm cumva. Există foarte mulţi artişti buni aici, cu care pot să lucrez.
Aveţi şi un public aparte, extraordinar de receptiv în Timişoara, în general, şi aproape select – la Teatrul German, în particular…
Da, avem spectatori speciali la Teatru, dar ei aduc multă lume nouă, vin şi alţii care sunt foarte entuziasmaţi, primim un feed-back foarte bun. Iar mie îmi place să-i întreb în detaliu… Nu ştiu dacă e un ego mare sau nu, dar mă interesează dacă ei văd anumite detalii la care eu ţin mult în rol. Dacă le observă – bine, dacă nu – mi-e clar că eu nu fac ceva. Dar asta nu e O.K., ştiu. Nu ar trebui să mă intereseze neapărat părerea lumii. Încă lucrez la asta…
Dacă-i pe-aşa, cum e relaţia ta cu regizorii? Îi chinui cu întrebări?
Nu, nu pot să zic că-i „chinui”, dar… da, întreb. Lucrez împreună cu ei. Depinde însă şi de regizor. Am lucrat cu Radu Afrim, necunoscându-l şi neînţelegând tot timpul unde vrea să ducă povestea, dar m-am lăsat (con)dusă. Nu sunt întotdeauna cu mâna pe sus să întreb. Deloc. La „Fetiţa din bolul peştelui auriu” (2012), el a condus astfel repetiţiile, încât m-am abţinut să întreb. Şi la Yura. Ştiu şi când să mă opresc, căci nu mai are sens la un moment dat. Văd că dirijează deja într-o anumită direcţie, iar întrebările mele devin de prisos, n-are sens să mai scormonesc.
Te consideri o actriţă cerebrală? Sau dimpotrivă?
Cerebrală – la începutul proiectului, după aceea, în timpul repetiţiilor, e şi multă intuiţie. Mai ales când lucrăm efectiv pe scenă. Dar asta a venit cu timpul. Să poţi să-ţi cunoşti corpul, să ştii cum arată el din afară, fără să te mai chinui să-l pui în anumite poziţii. Nu mai trebuie să-mi controlez corpul atât de mult, încât să ajung la o formă pe care s-o umplu cu stare. Acum pot să adaug direct starea, pentru că ştiu cum e forma. Dar asta se datorează experienţei. Eu lucrez şi cu copii, cu elevi, cu liceeni şi îmi dau seama că aşa am fost şi eu. Nu îţi ştii corpul, nu ştii ce formă are pe scenă, nu ştii cum se exprimă, asta vine doar cu experienţa. Din fericire, eu nu mai am aşa multe probleme; dacă am, le verific foarte repede. Şi mă bucur, pentru că mi-a trebuit foarte mult timp să învăţ asta…
Cred că te adoră copiii…
Da, suntem O.K. Şi mie îmi place de ei. Fac treaba asta împreună cu sora mea, Silvia, şi lucrăm foarte bine cu toate grupele de vârstă: şi cu cei mai micuţi, între 4 şi 7 ani, şi cu cei mai mari, între 6 şi 10, şi cu liceenii.
Ce te bucură cel mai mult în viaţă?
Să cunosc culturi noi. Asta mi se pare cel mai frumos.
Care spaţiu cultural te atrage?
Aş vrea foarte mult să călătoresc în America Latină. Iar asta nu-i de-acum, că joc în Eréndira. Dintotdeauna mi-am dorit să ajung în Argentina. Am citit foarte mult despre cultura lor străveche. Şi îmi place felul în care acei oameni simt anumite lucruri, au un alt senzorial, simt altfel. Asta am redescoperit acum, cu Eréndira, şi asta mi se pare extrem de interesant. Pentru ei, un vis înseamnă cu totul altceva decât la noi. Mi se pare că suntem atât de robotizaţi. Ei cred. Şi nu mă gândesc neapărat la credinţa în Dumnezeu, ştiu că sunt foarte religioşi, dar ei simt mai mult cu pielea. Sunt aşa… mai cu porii deschişi.
Dar spaţiu geografic?
Până acum, cel mai exotic loc mi s-a părut Georgia. Dar un loc în care m-aş putea întoarce tot timpul e Lisabona. Portugalia mi s-a părut foarte „normală”. Mi-ar plăcea să văd Nordul – Islanda, Norvegia, Suedia. Ştiu că e o cultură diferită, oamenii se raportează altfel unii la alţii. Aşa ai cum să creezi.
Ce te linişteşte? Cum opreşti – pentru un timp – această curiozitate, această continuă frământare artistică?
Pentru câteva minute. Sau câteva ore. Dar cred că nu e appropriate să zic… Nu, nu e vorba de droguri, e relaţia cu persoana de sex opus. Poate e doar acum o perioadă… Dar asta mă linişteşte: să stau lângă celălalt. Lars Eidinger (sau oricare alt artist mare şi mai curajos) ar zice că sexul, orgasmul, de-astea, sunt convinsă. Dar la noi lumea nu prea are curaj să vorbească despre sex. Toate interviurile sunt super-pudice. Nu ştiu de ce. Nimeni nu se raportează la sexualitate, nu ţi se pare?!
Print