Olga Tudorache: Actorul este artistul pentru care posteritatea nu există

olga-tudoracheSăptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Olga Tudorache…

„S-a spus că un dramaturg, pentru a fi cu adevărat mare, ar trebui să fi fost actor (și s-au amintit mereu marile exemple fericite de dramaturgi-actori, ca Shakespeare și Molière); s-a spus, de asemenea, că Shakespeare trebuie să fi fost mai înainte actor. Ce rămâne de spus atunci despre actor, care-și este sieși și autor, și regizor, și interpret? Altfel spus, actorul este un artist cu totul special, care creează cu sine însuși asupra sa însuși și însuși acest proces de creație al său se constituie simultan în operă, operă ce dispare chiar în acel moment în care procesul de creație, adică acțiunea, s-a săvârșit. Așadar, actorul este simultan artist și operă, în cadrul unui proces care este simultan emisie și receptare. Nu pot decât să observ că pentru a-l defini pe actor m-am servit în exclusivitate de un element de ordin temporal, și anume de simultaneitate. Actorul – creator al timpului său? Da, exclusiv. Și la modul cel mai concret cu putință. Actorul este artistul pentru care posteritatea nu există. El nu poate crea pentru altă dată sau pentru mai târziu, nici cel puțin pentru peste o secundă, ci pentru timpul său în sensul cel mai strict prezent, adică a ceea ce am puteam numi veșnic „acum”.

În această ordine de idei, mă simt tentată să avansez și un alt gând: actorul nu-și poate supraviețui sieși decât ca mit, ca legendă, transformându-se într-un fel de imagine arhetipală, adică împumutându-și numele unei reprezentări pe care oamenii și-au făcut-o despre o anumită clipă a istoriei omenirii. Desigur, aceasta cu condiția ca actorul să aibă o personalitate destul de puternică pentru a deveni legendă, îndeobște încă din timpul vieții sale, altfel dispare ca orice muritor care nu a creat niciodată nimic. Și dacă ne uităm în urmă și descoperim cât de puține nume ale actorilor ei a descoperit omenirea, vom intui deopotrivă valoarea de excepție a marelui actor și tragismul existenței paradoxale a acestui tip de actor, a cărui subiectivitate îl face să se simtă egal cu creatorul suprem în perpetua sa reipostaziere și a cărui creație se bucură de un singur, dar fundamental atribut: vremelnicia.

Contactul ulterior cu realitatea concretă a actorului are o singură urmare: distrugerea mitului. Așa cum ne-am distruge propriile noastre reprezentări subiective despre noi, dacă ar fi cu putință să stăm obiectivați față în față cu propria noastră imagine de acum zece ani. Actorul și creația lui nu există decât în clipa prezentă. Clipei următoare nimic din ceea ce a fost nu-i corespunde. Desigur că fiecare dintre dvs. a avut ocazia să constate acest lucru reascultând sau revăzând, pe bandă sau pe peliculă, un actor a cărui creație vie v-a emoționat cu timp în urmă. Ca actriță, am consumat personal de curând această experiență și mărturisesc că m-a pus serios pe gânduri.

Actorul este, pentru el și pentru ceilalți, un fel de tunel al timpului. El se transportă pe el și pe martorii lui, adică pe spectatori, într-un alt timp. Actorul nu devine, precizez, locuitorul unei lumi aparținând altui timp. El și spectatorul său glisează pur și simplu, așa cum sunt, pe tunelul timpului, ajungând intacți într-un „altădată”, precum yankeul regelui Arthur. Evident, aici vom putea vorbi despre montări contemporane la piese aparținând unui timp istoric, piese de atitudine etc. Dar ne-am îndepărta și, oricum, orice încercare de părăsire a clipei prezente nu poate însemna, în cel mai fericit caz, decât o artificializare, dar de obicei înseamnă non-acțiune, adică moartea spectacolului ca fapt de artă.

În același timp însă actorul este o prezență dublă (ca și spectatorul, de altfel, pe durata reprezentației) sau, mai exact, o prezență constituită simultan în timpul obiectiv, arătat de ceasornic, și în cel subiectiv, măsurat de ritmul acțiunii lui, timp care poate fi comprimat sau dilatat față de cel real. Nenumărați sunt aceia care povestesc că Stanislavski obișnuia să-i priveasă stăruitor pe actori la ieșirea din scenă, pentru a putea contempla momentul în care în ei se îmbinau două personalități: aceea a actorului-actor și aceea a actorului-rol. Personal, am convingerea că ochiul maestrului mai sesiza ceva: „schimbarea vitezelor”, dacă îmi este îngăduit să mă exprim astfel, adică trecerea, aș spune chiar căderea, din timpul subiectiv în cel obiectiv. Legat de aceasta, am putea citi tema noastră și ad litteram: actorul creator al timpului său, adică acel care-și creează singur timpul în care se mișcă, măsurându-l cu pulsul propriei sale mișcări.

Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian: actorii sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor. Au fost suficiente câteva sugestii și câtă adâncime începe să se lase intuită sub suprafața, lucie de atâta folosință, a cuvintelor prințului Danemarcei.

Raportul dintre teatru și viață este cel dintre conștiință și existență, la un mod de a semnifica ce s-ar cere analizat detailat și în care ontologicul și esteticul intră într-o relație insolită. Scena este o lume, în egală măsură în care lumea întreagă este o scenă.”

(Fragment din articolul „Actorul – creatorului timpului său” de Olda Tudorache, publicat în numărul 4 din aprilie 1980 al revistei Teatrul)

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.