Liviu Lucaci și spectacolele lui sunt o pată de culoare în peisajul teatral din România, fie el din sectorul independent sau nu. De obicei texte proprii, songuri marca Delia Nartea și un soi de limpezime a artei actorului tributară, cu siguranță, profesorului de actorie, obișnuit să lucreze și să experimenteze cu studenții. „Oameni ca noi”, după piesa „Supraviețuiri”, este o montare din aceeași categorie. Spectacolul produs de ArCuB (din fericire, tot mai activ în sfera teatrului) este pus în scenă la Clubul Țăranului de de la MȚR, un spațiu folosit de teatrele independente, dar care, din păcate, nu este întotdeauna cea mai fericită alegere.
Construită ca o suită de povestioare/ întâmplări despre supraviețuire, despre limita fragilă dintre viață și moarte, când un pas înainte sau înapoi poate schimba totul, creația lui Liviu Lucaci (după texte proprii) are meritul că se joacă inteligent cu umorul negru și că propune câteva momente de actorie bine realizate – Andreea Grămoșteanu, Dragoș Huluba și Alex Conovaru. Pe Delia Nartea o las deoparte, pentru că intervențiile ei sunt de altă categorie…, nu joacă, ci cântă. Unele mai lungi, altele mai scurte, unele mai amare, altele mai comice, unele mai absurde, altele mai realist-absurde, povestioarele se concentrează asupra acelor momente când viața o poate lua pe un alt făgaș, totul disimulat într-un fel de joc de-a magia, întrerupt din când în când de songurile Deliei Nartea, care nu devine personaj în niciunul dintre momente. Deși ideea nu e rea, totuși, în economia spectacolului unele dintre ele sunt prea lungi și, în loc să dinamizeze, mai degrabă rup ritmul, fără beneficii de tip brechtian…
Într-un decor simplu, așa cum se practică în spații de acest gen, istorioarele curg una după alta, trădând acele gânduri, de obicei intime, ale oamenilor de lângă noi, pe lângă care trecem indiferenți. Un fel de amplificator pentru gânduri, asta își propune regizorul, conducându-și personajele până în acel punct al disperării în care încep să vorbească. La un moment dat, poveștile lasă impresia că se întâlnesc undeva, că personajele se ciocnesc în vieți diferite, dar depinde cum alegi să (le) privești…
Două sunt episoadele cele mai reușite. Povestea de dragoste dintre o femeie-turbo și un aproape-nevăzător (vede zece la sută) și, mai ales, scena talk-show-lui cu omul care urlă din studioul de televiziune. În prima, Andreea Grămoșteanu și Alex Conovaru construiesc o scenă în care tensiunea crește cu fiecare replică și e bine condusă. Ea e femeia puternică, genul ăla, motociclistă tatuată, care într-o sală de cinema vine să vadă pentru a suta oară filmul de acțiune preferat (genul de film care place băieților răi), trăiește și retrăiește cu aceeași patimă fiecare scenă și realizează un discurs inteligent, în care pe jumătate trăiește, pe jumătate povestește, și îl ține bine în mână pe fiecare. El e aproape nevăzător, simpatic, sensibil, inteligent ușor complexat, oarecum timid și vine la cinema „să zărească” de sub ochelarii negri ceva din filmul ei preferat… Se produce o ciocnire de energii care arată că (în povești) dragostea e oarbă, ea se îndrăgostește de el, el de ea și urmează explozii. De toate felurile.
Iar momentul care este centrul de greutate al spectacolului – ba chiar aș spune că, dacă montarea ar fi curățată de altele câteva, iar regizorul și-ar sacrifica câteva idei și câteva povești, „Oameni ca noi” n-ar avea decât de câștigat – rămâne cel din studioul de televiziune. Dialogul extraordinar dintre Dragoș Huluba, în rolul omului care urlă, și Alex Conovaru, în rolul vedetei de televiziune, e realizat ca un meci de tenis. Fiecare replică este bine gândită și de impact, scena are ritm și ideea în sine este interesantă, tocmai pentru că vorbește altfel despre un fenomen de care se vorbește zilnic: manipularea prin televiziune. Felul cum sunt creați eroii de televiziune… din oameni ca noi, care nu se vor eroi. Un caz mai degrabă psihiatric, un băiat care iese în balcon și urlă… e invitat în platou și i se pune pe umeri „povara” de a fi un fel de erou al omenirii, tocmai pentru că a inventat urletul. Dar, dincolo de asta, felul cum cei doi actori încarnează o realitate crudă – modul în care mass-media deturnează sensurile și manipulează lumi întregi, diferența dintre cum este omul atunci când e „în direct” și cum e atunci când e pauza de publicitate, ipocrizia dusă până la limitele suportabilului, tocmai pentru că totul e creat cu ironie și cu zâmbetul pe buze – este meritul cel mai important al spectacolului și unul dintre motivele pentru care să mergeți să-l vedeți.