„Omul cel bun din Seciuan” într-un prolog, două comentarii, un song şi câteva finaluri

Prolog teoretic în care Brecht se întâlneşte cu Andrei Şerban

“Omul cel bun din Seciuan” este Brecht curat. Curat Brecht! La Teatrul Bulandra poţi mege să vezi un Brecht à la roumaine, cu distanţare, songuri, pancarte, spot de urmărire, culise la vedere, trei finaluri ca la carte, presărate cu un strop de emoţie autohtonă. Şi cu toate că litera cărţii e respectată, rezultatul nu este un spectacol-muzeu obosit; nu există praful Comediei Franceze sau pompa Globe-ului londonez. Brecht-ul lui Andrei Şerban e cât se poate de viu, chiar dacă bine împământat în canoanele “Micului Organon”. Cine vrea să vadă “Micul oraganon” pus în aplicare o poate face cu încredere, cu unele amendamente; vorbim, totuşi, de un regizor cu fantezie creatoare şi personalitate artistică pregnantă, nu doar de un lector conştiincios al manualelor de şcoală.

Comentariu 1

Plierea pe o structură atât de minuţios pusă la punct de o minte ascuţită de neamţ este pe cât de restrictivă, pe atât de incitantă pentru un regizor ludic aşa cum este Andrei Şerban. Modalitatea de interpretare la persoana a treia nu este nici ea cel mai uşor de înţeles şi însuşit. Rezultatul dintre răceala raţională şi efervescenţa viscerală caracteristică şcolii româneşti de teatru ar putea foarte uşor să fie unul catastrofal. Mulţi actori refuză din pornire ideea jocului brechtian pe care îl asociază automat cu forma goală şi lipsa emoţiei. Există câteva momente în spectacolul de la Teatrul Bulandra în care actorii interpretează forma, şi nu în formă, iar emoţia se insinuează nu din trăire, ci ca o consecinţă a trăirii acestei forme. Parcursul invers, faţă de organicitatea atât de cunoscută nouă, pe filieră rusă.

Scenă de respiro

Parabola cu buna Shen Te, cea folosită de oameni şi zei este o poveste frumoasă în sine. O poveste dintr-un Seciun imaginar, îndepărtat, atât de potrivit cu realitatea oricărui timp vitreg. “Aici Seciuan e Bucureşti”, concluzia din epilogul-comentariu, e de la sine înţeleasă. Iar atitudinea critică a regizorului faţă de lume e servită cum nu se poate mai bine. „De ce”-ul e clar, teza e limpede, iar spectatorul pleacă din sală cu ceva la care să se gândească. Acest imago-mundi împreună cu estetica formei au nevoie un public rafinat pentru a se împlini. Nu poţi să te relaxezi în scaun şi să aştepţi, doar, să aplauzi conştiincios la final. Andrei Şerban te obligă să fii puţin mai deştept. Să treci peste o manieră de joc stranie, peste convenţia atât de ostentativă şi să intri în această poezie a formei. Pantomima care dublează replicile, vorbirea îngroşată, jocul cu obiecte imaginare, toate laolaltă sunt obositoare pentru spectator. Experienţa vizionării nu oferă confortul obişnuit. Dar dacă eşti dispus să aştepţi, puzzle-ul se completează piesă cu piesă. Iar la final, printr-o imagine fabulos de simplă, dar cutremurător de sugestivă, emoţia răbufneşte cât pentru a-ţi răsplăti răbdarea.

Comentariu 2

Pentru ca magia formei să poată avea loc este nevoie de o disciplină impecabilă a echipei – ritm, precizie, mărusă, coordonare şi gând constant. Nu este un spectacol care să admită jumătăţile de măsură. Performanţa fiecăruia în parte este indispensabilă. Iar când totul funcţionează la unison, neajunsurile personale în interpretare se văd ca prin lupă. Diferenţa dintre a executa corect şi a fi corect este sensibilă, dar crucială atunci când trebuie să joci forma. Cei care şi-au însuşit acest concept deloc laîndemână fac peformanţă. Vlad Ivanov este un spectacol în sine – maleabil, prezent, subtil şi cu o disponibilitate aparte. Firescul interpretării sale nu are nimic în comun cu minimalismul, iar bogăţia de mijloace de care dispune e folosită ca un arsenal de preţ. Rodica Mandache străluceşte. Alintul său e dozat precis pentru a crea două personaje savuroase; un zeu răsfăţat şi o mamă iubitoare. Ambele de o candoare pe care nu ai cum să o treci cu vederea. Ana Ularu, raţională şi cu o bine tehnică stăpânită, reuşeşte o compoziţie consistentă mai ales în rolul lui Shui Ta, în timp ce pe Shen Te o căptuşeşte cu emoţia pe care o controlează ponderat. Alexandru Potocean face o adevărată demonstraţie de ce înseamnă să joci brechtian în 2014. Lejer în concentrare, parcursul său este cea mai concludentă mostră de “civil-artistic”. Întreaga distribuţie serveşte just spectacolul, fără prea multe ostentaţii deranjante.

Song floral

Un lan de maci cu capul în jos în sala de teatru te-aşteaptă

Jumătate din timp îi admiri şi te-nntrebi

(pe bună dreptate)

Oare ce se va întâmpla cu ei…

Surpriză:

La pauză cortina se lasă, tu ieşi să fumezi o ţigară,

Iar când iarăşi spectacolul începe

Maci nu mai sunt de fel.

Unde sunt ei, frumoşii maci roşii,

De ce fără flori ne-aţi lăsat,

De ce a rămas cerul singur întins pe podea,

Iar lumea cea răsturnată şi-a pierdut jumătatea?

Şi plâng şi acum după macii frumoşi din tavan,

Îi mai văd doar în afiş la ieşire,

Niciunde nu mai apar în spectacol…

Le simt lipsa, îi plâng şi mi-e dor.

Final 1

“Omul cel bun din Seciuan” este un spectacol inteligent. Îmbină didacticul cu entertainmentul, cometariul social cu emoţia şi forma cu forţa convenţiei. Este un Brecht personalizat de către Andrei Şerban. O încrucişare neaşteptată între două forme de a face teatru, cu un rezultat suprinzător de tonic. Genul de spectacol care se adresează pe mai multe paliere şi care poate place spectatorilor indiferent de backgroundul cultural. Curat Brecht!

Final 2

Cortina cade şi coborând scările spre foaier încă mă întreb oare unde au dispărut macii. Şi mai ales… de ce nu au reapărut măcar. Merg la florăria de peste parc şi îmi cumpăr un buchet de garoafe. Maci nu aveau.

Final 3

“Nu aplaudaţi în picioare! Îl deranjaţi pe vecinul din spate” scria pe ultima pancartă purtată de distribuţie la final. Aplaud în picioare această iniţiativă. Se pare că publicul nu e chiar aşa de greu de educat. Ba chiar uşor de convins; rudimentar, ca pe vremea lui Brecht, cu mesaje scrise cu vopsea pe bucăţi de lemn, dar foarte eficient. Există speranţă.

Teatrul Bulandra       

„Omul cel bun din Seciuan”, de Bertolt Brecht

Regia: Andrei Șerban

Distribuţie:

SHEN TE – Alexandra Fasolă / Ana Ularu

VANG / SHU FU / FEMEIA – Vlad Ivanov

SUN – Cătălin Babliuc / Alexandru Potoceanu

ZEU 1 / DOAMNA IANG – Rodica Mandache

ZEU 2 / DOAMNA SHIN – Manuela Ciucur

ZEU 3 / NEPOTUL – Mirela Gorea

PROPRIETĂREASA – Daniela Nane / Ana Covalciuc

TÂMPLARUL / BĂTRÂNICA – Profira Serafim

POLIŢISTUL / ŞOMERUL – Adrian Ciobanu

BĂRBATUL – Marcela Motoc

CUMNATA – Mihai Niţă

BĂIATUL – Ana Covalciuc / Silvana Negruţiu

NEPOŢICA – Adela Bengescu

FRATELE – Simona Pop

Scenografia: Iuliana Vâlsan

Muzica: Raul Kusak

Asistenți regie:

Sandra Răsvana Cernat, Ioana Petre, Alexandru Gherman

Coregrafia cântecului al 8-lea elefant: Andreea Gavriliu