Genul science fiction aparține mai degrabă literaturii și cinematografiei, care reușesc să redea prin cuvinte și imagini lumi plăsmuite în imaginația noastră, dar care, așa cum ne-a demonstrat-o timpul, într-o zi s-ar putea să devină o realitate palpabilă. În teatrul românesc actual, cel puțin în București, nu reușești să identifici spectacole axate pe un gen atât de popular, care în industria cinematografică efectiv garantează umplerea sălilor și recuperarea bugetului investit.
Teatrul nostru nu cochetează cu povești pe care nu le poate transpune total cu instrumentele sale și nici nu transgresează spre alte domenii pe care nu le stăpânește la nivel vizual, din motive variate. Unul dintre ele ar fi că un spectacol de imagine impecabil, care să-l convingă pe spectator să pătrundă pe tărâmul imaginației asemenea unui copil, costă. Nu întâmplător, filmele science fiction au adesea cele mai mari bugete. Prin ce modalități transpui universul virtual pe scenă? Cum relatezi totul în așa fel încât să creezi acea senzație de fantastic, care să nu-l pună pe spectator în situația de a pierde firul poveștii, ci de a sta cu sufletul la gură până la sfârșit? Și cum își construiesc actorii personajele în așa fel încât să redea scindarea subtilă dintre uman și tehnologie, dintre real și virtual, dintre emoția creată prin simțurile noastre comune și emoția simulată în cotloanele minții? Genul science fiction merită abordat în teatru, explorat și descoperit, în ciuda limitărilor pe care le impune unei arte vii, prin excelență a prezentului.
În spectacolul său, „Refugiul”, montat la Teatrul Odeon, Horia Suru se aventurează (pentru a câta oară?) să experimenteze noi texte, obsesii incomode și limitele sau „non-limitele” publicului. Raportul omului cu tehnologia și impactul pe care îl are ea asupra relațiilor și a vieții cotidiene îl fascinează și îl intrigă deopotrivă pe Horia Suru, care nu încetează să propună teme greu de îngurgitat și să vadă, la urma urmei, până unde merge teatrul într-o epocă marcată de știință. Refugiul din spectacolul său nu este și nici nu poate fi în totalitate dezvăluit; o parte din el există în fața spectatorului, o parte e în spatele decorului care funcționează ca niște uși-oglindă, dar esența acestui spațiu este conținută în imaginația celui care privește.
În primul plan se desfășoară acțiunea propriu-zisă, în care domnul Sims, zis și Papa, a creat un loc special, pe un server, în care clienții pedofili își pot îndeplini cele mai macabre fantezii, în care boala poate deveni normalitate. În planul secund se întrezăresc manechine care o înfățișează pe Iris, o Lolita la limita inocenței, în aceeași rochie roșie care semnifică sângele, moartea continuă, infinită. Pentru că Iris este doar o imagine a fetiței ideale, în care clienții își înfig toporul de câte ori se atașează. Iar în al treilea plan se află imaginația privitorului care conștientizează – sau nu – de câte ori și-a creat un cont ca să acceseze o lume virtuală, de câte ori s-a refugiat în jocurile video pentru că acolo nu există consecințe, și de câte ori s-a folosit de minunile tehnologiei ca să-și mai „vindece” suferințele. Să creezi un „refugiu”, să faci un business din fricile oamenilor, să falsifici identități, să corupi un suflet – toate acestea reprezintă infracțiuni investigate de agentul Morris (Nicoleta Lefter), care în cele din urmă îl și condamnă pe Papa (Mugur Arvunescu).
Arta senzației și spectru sunt doi termeni cheie care revin constant în interogatoriul inițiat de Morris. Nicoleta Lefter trebuie să traseze încă de la început ritmul spectacolului, care se desfășoară sub forma unei anchete, să dezvolte o relație subtilă cu Ionuț Grama (Woodnut), cel care interpretează personajul sub identitatea căruia intră în Refugiu și să nuanțeze permanent discursul său implacabil cu propria poveste tragică. Morris știe cel mai bine cum e să trăiești lângă un spectru, să pierzi pe cineva drag în Refugiu și să înlocuiești trăirile adevărate cu cele virtuale.
Un spectru e o persoană care face tranziția completă către tărâmul iluziilor, care nu își mai dorește să trăiască în realitate pentru că în acel loc arta senzației e perfectă. Acolo poți fi tu, fără să te judece nimeni. Dacă Nicoleta Lefter redă personalitatea cerebrală, rece și calculată a lui Morris, Ionuț Grama înfățișează fricile și obsesiile lui, sensibilitatea și rănile nevindecate din trecut, iar împreună construiesc un personaj scindat la rândul său între realitate și Refugiu. Iris este și ea un personaj dublu, pe de o parte interpretat de Sandra Ducuță, iar în final preluat în întregime de Cezar Antal, care întruchipează un copil minunat în fața unui tort invizibil din gheață care nu se topește. Mugur Arvunescu îi conține pe domnul Sims și pe Papa și jonglează ba cu imaginea unui om nevinovat și complet normal, ba cu cea a pedofilului care manipulează copii, oferindu-le drept dovadă a afecțiunii sale un secret care există în lumea adevărată.
Textul lui Jennifer Haley este science fiction, însă spectacolul lui Horia Suru îți dă de înțeles că există deja pentru fiecare un Refugiu, că acea personalitate dublă nu e doar un pattern întâmplător și că progresul tehnologiei are potențialul de a transforma ființa umană într-un spectru. Și e mai mult decât îngrozitor să te gândești că așa e posibil să arate omul viitorului…
Teatrul Odeon, București
„Refugiul” de Jennifer Haley
Traducerea: Ionuț Grama
Regia: Horia Suru
Decorul: Maria Miu
Costume: Diana Sav
Muzica: Silent Strike
Visuals: Dan Basu
Distribuție: Mugur Arvunescu, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Sandra Ducuță, Ionuț Grama
Fotografii: Andrei Runcanu
Print