„Opera cerşetorilor” din teatre

3stars

1Fără a fi deloc festivistă, cea de-a 25-a ediţie – jubiliară – a Festivalului Naţional de Teatru a fost una a „poveştilor”, cum i-a plăcut a spune criticului Marina Constantinescu, directorul artistic al manifestării. Poveştile teatrului românesc, „poveşti cu şi despre noi”, oglindind un fenomen diversificat şi mult nuanţat în ultimii ani, echilibrat şi serios. Normal, în fond. Precum Ali Baba la vremea sa, după zece luni de peregrinări prin ţară, selecţionerul a zis „Sesam, deschide-te!”, iar „peştera” şi-a dezvăluit tainele pentru cei care n-apucaseră a umbla într-atât prin lume. Peste 40 de spectacole au fost alese pentru a (re)prezenta starea teatrului naţional la momentul prezent şi, alături de ele, tot felul de accesorii indispensabile, numite – în limbaj de specialitate – evenimente conexe. Sigur că toate acestea nu s-au înt­âmplat doar bătând din palme sau rostind formule magice, şi sigur că nu toate „comorile” au avut aceeaşi strălucire sau număr de carate. Dar, adunate într-o „ediţie despre prietenie”, ele au bucurat (sau nu), au confirmat (sau infirmat) teorii, au generat noi prietenii (sau vrajbe), dar n-au rămas fără răspuns. Atât din partea breslei (care, de voie – de nevoie, s-a revăzut şi a dialogat), cât, mai ales, din partea publicului, care a umplut sălile şi Bucureştii de freamăt. Nu pentru 1001 de nopţi, ci pentru 10 zile.

2Balázs Attila (Mr. Peachum) şi Tokai Andrea (Mrs. Peachum)

Multe poveşti au venit dinspre Timişoara cea multiculturală – şi-n română, şi-n germană, şi-n maghiară, şi-n limba… lui Purcărete. Am ales s-o repovestesc aici şi-acum pe cea mai vie şi dinamică dintre ele, pe cea mai apropiată de lumea în care trăim. Paradoxal, însă, ea vine de mult mai departe şi de mult mai devreme, dintr-o Londră a secolului al XVIII-lea. Teoretic. Practic, însă, spectacolul „Koldusopera” / „Opera cerşetorilor” al Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara spune o poveste al naibii de actuală. Şi totuşi… puţină istorie. La-nceput a fost „The Beggar’s Opera” / „Opera cerşetorului” scrisă de englezul John Gay în 1728, o melodramă satirică atacând, pe de-o parte, moravurile social-politice ale vremii – pe calea parodiei sentimentale şi, pe de altă parte, opera italiană – mult iubită în Europa iluministă, mai puţin în Anglia. (De ce nu ne miră?!) O operă-baladă, aşadar, spărgând toate canoanele timpului. Acţiunea se mută din „lumea bună” în „nămolul” societăţii londoneze (cerşetori, hoţi, prostituate), numai că, surpriză, toate comportamentele rămân aceleaşi: frivolităţi, ipocrizii, vicii, trădări, goana după bani şi parvenitismul. În plus, un pamflet virulent la adresa operei italiene, al cărui reprezentant, în Anglia, era compozitorul Georg Friedrich Händel. În „Opera cerşetorului”, muzica lui Johann Cristoph Pepusch nu sună deloc a Händel, deşi, supremă ironie, intrarea borfaşilor se face pe marşul din „Rinaldo”…

Două sute de ani mai târziu, Bertolt Brecht redescoperă în acest text viaţa de zi cu zi, atitudinile tipice ale omului contemporan faţă de evoluţia socialului, scriind, în 1928, „Die Dreigroschenoper” / „Opera de trei parale”, însoţită de muzica lui Kurt Weill (şi celebra arie a lui Mackie Şiş). Păstrând o oarecare distanţă faţă de subiectul original, Brecht îl reface din perspectiva prezentului său (Berlin, secolul XX), încercând a demonstra că neînţelegerile existente la nivelul grupurilor sociale pot fi corectate prin intermediul teatrului. Iar spectatorul îşi poate manifesta puterea de judecată împotriva modelului lumii aduse pe scenă. Nenumărate au fost exegezele regizorale ale piesei (începând cu cea a dramaturgului însuşi), dar iată că, după încă aproape un secol, textul nu şi-a pierdut puterea de a fascina prin actualitate şi, mai ales, infinite posibilităţi de localizare – în timp şi spaţiu. S-a lăsat tentat de toate acestea regizorul sârb Kokan Mladenović şi, împreună cu dramaturgul Góli Kornélia, au rescris piesa. A rezultat o poveste – doar aparent – fără timp și loc, fără țară sau naționalitate, dar, vai, cât de contemporan-cunoscută. O poveste cu târfe și cerșetori, cu găinari și infractori de mare clasă, despre lumea în care trăim, unde corupţia a devenit ceva normal, valorile morale nu mai există, iar vieţile noastre sunt guvernate exclusiv de bani.

3

Kokan Mladenović (n. 1970) este unul din cei mai premiaţi (şi controversaţi) regizori din Serbia, unde montează spectacole în sârbă şi maghiară – adesea cu mesaje incomode la adresa puterii. În Timişoara a ajuns mai întâi ca invitat la Festivalul TESZT 2013 cu producţia „Opera Ultima” de la Újvidéki Színház din Novi Sad, apoi, în acelaşi an, a regizat „Prometeu înlănţuit” la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. În 2015, revine la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” cu spectacolul „Opera cerşetorilor”, după piesa lui John Gay, atras fiind de mesajul cât se poate de actual al acesteia: legăturile evidente dintre politica la nivel înalt, sistemul judiciar, poliţienesc şi bancar, precum şi grupările criminale. Rezultatul: o critică la adresa societăţii – nu din România, Ungaria sau Serbia, ci a lumii contemporane, în genere. Care lume, în opinia regizorului, n-a evoluat din punct de vedere antropologic, ci doar tehnologic şi artistic. Omul va avea în continuare nevoie de iluzii şi, mai ales, de poveşti – posibil a fi livrate prin teatru.

Ca urmare, acţiunea se întâmplă chiar într-un teatru al zilelor noastre, acolo unde, ca şi la bordel, nu există democraţie; actorii sunt, de cele mai multe ori, şomeri, n-au condiţii de lucru şi trai. Arta teatrală şi cerşitul par a se hrăni din acelaşi sol. Cu toate acestea, orgoliile artistice sunt altfel dimensionate decât în alte meserii, iar personajele trupei nu-s ferite de excese într-o direcţie sau alta. Cel mai nevinovat pare a fi directorul (interpretat chiar de Balázs Attila (managerul teatrului timişorean), aflat undeva între ciocan şi nicovală: ciocanul autorităţilor şi nicovala angajaţilor. Aceştia din urmă vor fie să intre în grevă (o parte dintre ei), fie să dea premiera (restul). Ca de obicei, calea de compromis se iţeşte de undeva: se va juca spectacolul, dar într-o variantă proprie, o alternanţă între povestea originală şi improvizaţiile actorilor. Modalitatea „teatrului în teatru” este la ea acasă şi, de aici încolo, totul este permis.

4Simó Emese (Polly Peachum), Molnos András Csaba (Macheath) şi Borbély B. Emília (Lucy Lockit)

Ca şi-n cazul pieselor ce-au stat la baza acestui spectacol, textul şi-a căpătat muzica proprie, prin songurile compuse de Irena Popović, o mai veche colaboratoare de-a regizorului (care a adus cu sine o întreagă echipă artistică din Serbia). Cu „Opera cerşetorilor”, artista marchează jubileul de 90 muzici de scenă – pentru producţii din întreaga lume –, amestec aparte de ritmuri rock, jazz, simfonice sau pop. Regăsim această mixtură specială şi în cântecele noii „Opere”, interpretate instrumental live de o mică orchestră aflată în fundal şi vocal – de cei cinsprezece actori din distribuţie. Ca şi în alte dăţi, remarcăm încă o dată excelenta pregătire a trupei maghiare – regăsită atât la nivel muzical, cât şi coregrafic, prin ritmul uluitor al spectacolului. „Vreau să văd dinţi şi ritm!” – este o cerinţă regizorală binecunoscută studenţilor şi, apoi, actorilor de musical, dar, adesea, în teatrele din România, ea se pierde undeva, pe parcurs. Niciun risc de acest gen în „Opera cerşetorilor”, unde coregrafa Andreja Kulešević „speculează” întregul potenţial al echipei. Timp de aproape două ore, ritmul spectacolului captivează auditoriul. Fie că vorbim de muzică, dans, actorie sau momente comice.

5Magyari Etelka (Jenny Diver)

Balázs Attila, în rolul micului tăinuitor Peachum, în fapt – un afacerist fără scrupule, conducător de drept al cerşetorilor, şi Tokai Andrea, în cel al Doamnei Peachum, soţia sa, reintră cu umor şi (auto)ironie în atmosfera de cuplu (pe care-l mai creaseră, în altă cheie, în spectacolul „Parasztopera”). Împreună fac educaţia tinerei fiice Polly – interpretată cu o cuceritoare candoare disimulată şi la fel de mult umor de Simó Emese, pe care încearcă s-o convingă că vremurile s-au schimbat, iar dragostea-i numai pentru proşti. „Dacă eşti deşteaptă, îl laşi fără lovele!” – sună un înţelept sfat părintesc. Fata, însă, visează la iubire, citeşte cărţi şi scrie poezii, jurând amor veşnic banditului Macheath. În rolul acestuia, Molnos András Csaba impresionează, ca de obicei, prin prezenţă şi-un zâmbet aducător de rele. În pofida jurămintelor şi-a nunţii-n regulă, personajul mai are câteva probleme, materializate în apariţia fostelor iubite Lucy Lockit, fiica şefului închisorii, şi Jenny Diver, o tânără sedusă, abandonată şi astfel aruncată pe calea fără de-ntoarcere a bordelului. În cele două roluri, Borbély B. Emília şi Magyari Etelka întregesc triunghiul feminin al geloziei, avându-l pe Macheath în centru. Partiturile principale sunt completate de evoluţia actorilor din trupă, funcţionând remarcabil atât în roluri secundare, cât, mai ales, în scenele de ansamblu. „Marşul cerşetorilor”, „Cântecul curvelor”, „Tangoul corupţiei / Dansul închisorii” sunt doar câteva dintre momentele de succes la public.

Cum, de altfel, sunt şi cele de-un comic lacrimogen de-a dreptul, prilejuite de parodia scenei de amor dintre Polly şi Macheath. Urmare a unei scrisori nervoase primite de la o fostă fidelă spectatoare (acum nemulţumită de conţinutul prea serios al producţiilor teatrului), iubirea va fi din nou băgată în seamă pe scenă. Dar nu oricum sau singular, ci multiplicat, în trei variante – la alegere: filmul indian de Bollywood, pasiunea torid-latină sau moleşita aspiraţie către absolut din „Titanic”. Reacţia în sală nu se lasă aşteptată, iar fictiva (dar perfect posibila) spectatoare va fi astfel răsplătită cu vârf şi îndesat. Tot în cheie parodică este realizată şi scenografia spectacolului (decor – Marija Kalabić, costume – Tatjana Radišić), ilustrând câteva „principii” des invocate în teatre: „ieftin şi bun”, precum şi uzul a ceea ce se mai găseşte prin magazie. Ca urmare, nu vor lipsi nici scaunele, candelabrul sau scara, nici voalurile, baloanele sau florile de plastic, butoaie, găleţi şi pistoale. La rândul lor, pălăriile-coroană şi crinolinele, burţile şi cocoaşele sunt – toate – reţele descărnate, iar caracterizările umane se fac doar prin elemente de costum. În fond, funcţionează şi tricourile albe cu imaginea personajului imprimată pe ele sau scena în miniatură a teatrului de păpuşi, odată ce convenţia e respectată.

6

Unicul reproş pe care i l-am putea face acestui spectacol este legat, însă, tocmai de convenţie. Odată înţelese (destul de repede în economia timpului) formula „teatrului în teatru” şi ceea ce se doreşte prin ea, mesajul transmis către sală are momente de redundanţă. Cu câteva excepţii, versurile songurilor sunt variaţiuni pe aceeaşi temă: lumea are soartă de târfă; ţara-i putregai şi se destramă; orice lege are o portiţă prin care trec corupţii; dacă ai bani, n-ai probleme; nu mai e la modă înţelepciunea, ci prostia; cerşim, furăm… Uneori, mesajul gogolian „De ce râdeţi? Tot de voi râdeţi!” devine „bârnă-n ochi” pentru spectatorul care a înţeles din prima concepţia regizorală şi caută a reveni la „confortul ceresc” al sălii de teatru.

Unul din cele mai vii şi dinamice spectacole din FNT, „Opera cerşetorilor” îşi datorează succesul profesionalismului şi umorului trupei Teatrului „Csiki Gergely” din Timişoara. Pregătiţi aproape „genetic” pentru astfel de producţii (cum bine remarca autoarea muzicii într-un interviu), prezenţa actorilor maghiari la Bucureşti a fost o bucurie. (Inclusiv prin inspiratele adaptări de text la urbea în care ne ducem viaţa şi teatrul de zi cu zi.)

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara

„Koldusopera” / „Opera cerşetorilor” de Kokan Mladenović şi Góli Kornélia,

după piesa lui John Gay

Compozitor: Irena Popović
Versuri:
Kokan Mladenović

Regie: Kokan Mladenović

Decor: Marija Kalabić
Costume: Tatjana Radišić
Coregrafie: Andreja Kulešević

Cu: Aszalos Géza, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Kiss Attila, Lőrincz Rita, Magyari Etelka, Mátyás Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Kocsárdi Levente, Simó Emese, Tar Mónika, Tokai Andrea

Orchestra: Cosmin Hărşian, Dragalina Cristian Csaba, Szabó Csongor-Zsolt, Ilko Gradev, Marcelle Poaty-Souami

Foto: Bíró Márton, Adi Marineci

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.