Am sub ochi un dosar cu spirală roșie, ce conține un text pe care l-am descoperit la capătul lui 2014, eu, care nu mă lansez în lecturi, căci prefer spectacolele, eu, care mă tem să nu greșesc când citesc, da, eu m-am confruntat cu această neputință.
Scrie pe coperta ușor mototolită:
Om fără om
(Oriunde mă duc, numai de mine dau)
Piesă într-un act
Personaje…
Acțiunea se petrece în lumea largă,
marele spital unde se tranzacționează viața de zi cu zi,
unde conștiința n-o tulbură niciun înger
Sus, pe pagină, parcă gata să cadă dincolo de ea, o dedicație:
„Pentru Monique și Biță,
cu drag,
Valentin
26.10.2014”
După câtva timp, într-o noapte fără somn, mi-am găsit refugiu în acest manuscris care atunci era doar o piesă, și nu, ca acum, un testament. L-am sunat pe Valentin, i-am făcut două sau trei remarci privind cuvinte care mi se păreau străine acestei lumi și împreună ne-am gândit că singur Silviu Purcărete ar putea-o pune în scenă. Valentin îi vorbise deja după un prânz prelungit la restaurantul Zexe… ultima întâlnire, ultima convorbire, ultima rătăcire. Moartea imobilizează clipa și îi modifică statutul: clipa devine definitivă. Niciuna nu-i va mai urma, teribil stop cadru. Viața se convertește în fotografie. O fotografie pe care o purtăm cu noi, în buzunarul inimii, până când se îngălbenește. Nu o părăsim, doar ne despărțim… când vine ora fiecăruia.
Cioran scria: „Eu, eu, ce plictis!”. El, care a practicat scrisul la persoana I, îi intenta procesul și detecta limitele. În piesa lui Valentin, fraza devenită titlu răsuna ca un ecou cioranian, căci Năpăstuitul o pronunță: Oriunde mă duc, numai de mine dau. Câtă suferință în faptul de a deveni prizonier al tău însuți și de a trăi nu în chilia unei mănăstiri, unde spiritul se înalță, ci în boxa unei închisori private, cu lacăte ferecate. Acesta-i diagnosticul limitei, dar totodată imperativul limitei la marii detinuți ai eu-ului, care le-a întreținut vocația luptei: ei nu s-au iubit complezent, ci s-au confruntat violent cu ei înșiși. Năpăstuitul lui Valentin a resimțit amploarea conflictului și clamează suferința martirului. Ca un Cioran în pustiu!
M-a interesat întotdeauna opera ultima. Ea poate fi concepută ca atare, operă testamentară îndelung elaborată, dar poate fi și opera fulgerată de moarte. Prima se constituie în concluzie de viață, cealaltă capătă sensul unui destin de viață. Și atunci, fiecare replică invită la o lectură din perspectiva accidentului funest care-i modifică integral nu sensul, ci rezonanța. Cum să nu recitesc din perspectiva dispariției accidentale fraza pe care mi-o subliniasem, ca o invitație la explorarea precaută a memoriei: „Să afli viitorul e mai ușor decât să-ți înțelegi trecutul”. Optimismul prospectiv nu s-a confirmat și azi mă consacru dureros unei expediții retrospective, aceea a unei căutări fără principii de orientare, căutarea în moarte.
A posteriori, totul devine autobiografic. Artistul și-a îngropat în operă mărturisirile care acum ies la lumină, asemenea unui cod secret. Valentin refuza relațiile leneșe, credea în puterea de revelație a conflictului și, în piesa lui, Năpăstuitul, mereu el, sfătuia: „Vorbește, zbiară, urlă! Zi ceva, ceartă-te cu careva! Nu mai ține în tine! Altfel, nu-ți trece”. Conflictul ca terapie eliberatoare, ca refuz al refulării prudente și al cenzurii confortabile. Îi recunosc aici instinctul rebel, dar a trebuit să dispară pentru ca replica să devină pentru cititorul care sunt o confesiune. „Eu, eu…” – nu însă trivial afișat, ci pudic disimulat.
Poate greșesc, nu mă îndoiesc, dar asta nu mă împiedică să continui în această riscantă tentativă de identificare a unui autoportret într-o piesă profund metafizică. Regăsesc astfel senzualitatea lui Valentin, apetitul său vital, refractar ascezei monahale, el „iubea viața”, convingere pe care, în secret, mi-a șoptit-o odată Cioran, el, marele depresiv al timpurilor moderne. „… Crezi că tu ești cel care renunță la păcat? Nu omul părăsește păcatul, ci păcatul îl părăsește pe om.” Noica, mi-a povestit un prieten, se simțea astfel împăciuit. La alții, aceasta devine vestibul al tragediei: „Când nu mai poate păcătui, pe păcătos îl apucă disperarea!” Acesta-i testul „păcatului”. Nu un mediocru, ci un mare păcătos resimte o astfel de frustrare și își deploră capitularea fizică. Noica nu aparținea acestei familii.
Cum să nu reții un aforism ca acesta: „Dacă n-ar pune întrebări, copiii n-ar afla cât de puțin știu părinții”? Revelația ignoranței prin testul inocenței: ce splendidă confruntare! Copiii interoghează, părinții răspund indiferent și, astfel, în mod sistematic, asasinează uimirea și sufocă poezia. Părinții le ucid. Prin vanitate sau dispreț, uneori reunite. Cocteau își amintește că, după reprezentația cu Logodnicii de la Turnul Eiffel, a auzit aceasta frază: „Dacă știam că este așa de idiot, aș fi adus copiii”. Idioție a părinților autiști, surzi la apelurile propriilor progenituri. Ce cretini! Poezia lumii în neliniștile copiilor! Ele ne confirmă misterul ale cărui enigme nu le-am descifrat și ne confruntă cu propriile înfrângeri. Cât de mult iubesc victoriile copiilor! Deseori din ele mă nutresc.
Citesc și revin la fraze din această piesă care capătă un sens parabolic sau chiar vizionar. Azi, când în lume se ucide în numele religiei, când fanatismele se exacerbează, cum să nu reacționez la acest avertisment din piesa lui Valentin: „Tu ai făcut din credință o patimă”? Și aceasta e un păcat! El a intuit-o și ne-a prevenit. Dar acum câteva luni, când am citit, n-am intuit justețea teribilă a acestui pronostic. A trebuit ca moartea să intervină, la Paris și la București. Viața confirmă opera! Și îi acordă o rezonanță neprevăzută!
Am citit această piesă și m-am neliniștit: cum să o reprezinți? Ea mi-a apărut ca echivalentul unui mister medieval, unde lumea în integralitatea sa era convocată – „lumea largă” – și complex reprezentată. Am resimțit impactul vorbelor și forța situațiilor, dar, constant, pe fond de îndoială „scenică”. Cum să restitui în registrul vizibilului această viziune a lumii? Întrebarea m-a perturbat. Până când mi-am amintit convingerea a doi mari regizori, Vsevolod Meyerhold și Antoine Vitez. Ei afirmă, ipoteză care mi-a luat mult timp pentru a o înțelege și a o admite, că marii scriitori, nu regizorii, pun teatrul față în față cu …imposibilul! Că ei formulează pariurile extreme, că ei nu recunosc, nici nu admit teritoriul balizat, că ei invită la depășirea frontierelor. Ei formulează întrebările, iar scena, mai târziu, încearcă și deseori parvine să le răspundă. Acesta a fost cazul cu Claudel și cu …atâția alții. Valentin se înscrie printre ei. Cât aș vrea să-și găsească un „vizionar” al scenei!
Piesa azi editată mi se pare a se asocia marii tradiții sacre a lui Theatrum Mundi. Aici, condiția umană, și nu individualitățile contează, aici viziunea, și nu psihologia e prioritară. Un asemenea text reclamă nu spațiul scenei, ci spațiile religioase ale culturii… catedrale și locuri sfinte. M-aș bucura să-l văd reprezentat! Cine o va face?
Și acum, pentru acest prolog, care e, din nefericire, un epitaf, îmi permit să recopiez cuvintele aceluiași Năpăstuit, protagonsit al piesei lui Valentin:
„Decât vorbele unui om, mai bine tăcerea lui Dumnezeu.”
În această însingurare a lumii nu ne rămâne decât să ne confrutam cu „tristețea care va dura etern”, cum spunea Van Gogh, și să admitem să ne privim în oglinda durerii: „Lacul acesta e făcut din lacrimi, de aceea îl vedem pe Îngerul Domnului…” Iată oglinda tristeții noastre, în care nu îndrăznim să ne privim. Pentru a nu ne vedea pe noi, ci a-l vedea pe el, pe Valentin!
Print