Da, orașului Constanța îi lipsea un festival de teatru. Și o spun cu toată seriozitatea, deși, în ultimii ani, festivalurile de teatru s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. O spun cu seriozitate, pentru că timp de o săptămână, în fiecare seară, Piața Ovidiu, unde a fost amenajată scena mobilă, a fost arhiplină și publicul a reacționat excelent la tot ce a văzut. Și deși existau multe tentații în jur, terase îmbietoare, marea la câțiva pași, faleza Cazinoului la fel de romantică, deși Cazinoul e în paragină totală și, mai ales, meciurile din Campionatul European transmise pe ecrane cât se poate de mari pe la toate terasele din jur. Ei bine, nimic din toate astea n-a răpit din publicul numeros care a stat cuminte pe băncile de lemn din piață și s-a uitat la spectacole, marea majoritate pe texte antice… deci nu tocmai un entertainment facil. Și dacă publicul vine la festival, atunci, în acel loc el e necesar.
Festivalul Miturile Cetății, aflat în acest an la prima ediție, își propune, așa cum declară organizatorii, să reia tradiția vechilor „Seri de teatru antic”, inițiate în 1978 și care n-au avut viață prea lungă. „Anul 1978, crucial în istoria teatrului din Constanța”, așa cum spune actrița Dana Dumitrescu, directoarea teatrului. „Este anul în care s-a organizat primul festival național de teatru antic din istoria teatrului românesc. Atunci, teatrul gazdă a prezentat spectacolul „Legendele atrizilor”, scenariu de Silviu Purcărete după Eschil, Sofocle și Euripide, regia Silviu Purcărete.” A doua ediție a fost în 1981, din nou un spectacol de Silviu Purcărete… „Hecuba”. La colocviul organizat și moderat de Doru Mareș, selecționerul din acest an, s-au spus povești multe despre acele două ediții, desfășurate în urmă cu aproape patruzeci de ani, în care s-au evocat imagini superbe, despre spectacole care au avut o singură reprezentație, despre o mască uriașă – azi, aflată pe sigla de la Miturile Cetății – care pleca pe mare, în flăcări, iar spectatorii rămâneau împietriți de emoție. În acest spațiu, locul festivalului, care se dorește un arc peste timp, pare să fie asigurat.
Nu-i rău deloc ca într-o mare se festivaluri cu teme și profiluri mai degrabă neclar conturate să ai un festival relativ inedit, care să-și propună să aducă laolaltă montări majoritatea pe texte antice, dar lăsând în același timp deschisă tema. Să-și propună o discuție despre mit și diversele lui forme de manifestare și de înțelegere azi, despre diversele lui forme de evoluție. Pentru că selecția lui Doru Mareș asta își propune, o dezbatere inteligentă între diverse forme de spectacol pe teme mitologice, între diverse tipuri de mitologie, aducând față în față montări din mai multe spații teatrale și deschizând întrebări despre actualitatea unor astfel de texte azi, despre interesul pe care-l pot stârni, despre mijloacele scenice cu care poate fi abordată azi tragedia antică, despre mesajul ei, despre racordul la realitatea teatrală contemporană.
Timp de o săptămână, între 20 și 26 iunie, la Constanța – un oraș în care prea rar există astfel de întâmplări culturale, un oraș care ar avea mare nevoie de ele cât mai des, un oraș nici pe jumătate exploatat din punct de vedere cultural, turistic și oricum altcumva – au venit trupe din toată țara, au venit trupe din străinătate și, ceea ce este o mare realizare, la toate spectacolele intrarea a fost gratuită, atât la cele din sala Teatrului de Stat, cât și la cele în aer liber, din Piața Ovidiu.
Festivalul s-a deschis cu un spectacol din Franța, la scena mobilă din piață, „Homocordus”, o poveste cu și despre muzică, traversând timpul și spațiile.
În cea de-a doua seară, au fost prezentate două spectacole, „Ești un animal, Viskovitz!”, de la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Dincolo de montarea în sine, valoroasă și premiată la mai multe festivaluri din țară, o poveste în mai multe secvențe, despre căutarea identității și despre metamorfoze, o colecție de fabule, construite de regizorul Tudor Lucanu cu un umor delicios, interesantă este însăși ideea de a selecta acest spectacol în Festivalul Miturile Cetății, pentru că deschide spre un tip de mitologie contemporană, care așezată lângă cea clasică e un spectacol în sine. La fel, prezența musicalului „Leonce și Lena” după Georg Buchner, de la Teatrul Regina Maria din Oradea, în regia lui Mihai Măniuțiu, și scenariul și adaptarea semnate de Ada Milea și, din nou, Mihai Măniuțiu. Un „Leonce și Lena” pe ritmurile inconfundabile ale Adei Milea, care a umplut Piața Ovidiu, unde toată lumea cânta „Sunt o muscă pe perete”… Mihai Măniuțiu a și încheiat festivalul, cu o montare, de data asta pe un text antic, „Electra” după Sofocle și Euripide, de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, la pachet cu muzica Grupului Iza din Maramureș, o interesantă reinterpretare a mitului antic în cheia tradiției românești.
Teatrul gazdă a fost prezent cu mai multe spectacole, o bilă albă pentru că festivalul a fost inteligent folosit pentru promovarea producțiilor proprii, la care publicul a reacționat evident altfel decât în timpul stagiunii. „Șobolanul rege” de Matei Vișniec, în regia lui Radu Dinulescu, a fost primul dintre ele. Vișniec, un dramaturg mai mult decât la modă în acest moment în toate teatrele din România, propune de data asta o poveste în plin absurd-SF, în care într-o lume plasată într-un fel de viitor-prezent, în zonă de război, șobolanii vor ajunge să controleze nația umană, distrugând uriașa cantitate de mizerie pe care omul o lasă în urmă. Pendulând între umor tragic și umor absurd, Matei Vișniec strecoară frânturi din propria biografie de jurnalist – jurnalist prezent și în zone de război, acolo unde moartea e mai crudă și mai absurdă decât oriunde.
„Dionysos” după Euripide, tot un spectacol al Teatrului din Constanța, în regia lui Daniele Salvo, o montare pusă parcă special pentru a se potrivi cu tema festivalului, îl aduce în rol de vedetă pe Marius Bodochi, pentru care bacantele și zeul Dionysos sunt cunoștințe mai vechi din celebrul spectacol de la TNB, din urmă cu mai bine de un deceniu. Și tocmai această siguranță pe care e evident că i-o dădea terenul cunoscut lucrează împotriva lui însuși și a spectacolului, altfel plin de imagini frumoase, dar prea decorativ și lipsit de căutări autentice. Pentru că Marius Bodochi mizează prea mult pe un farmec personal bine exersat, care-i păgubește rolul de substanță.
„Uciderea lui Gonzago”, o montare în regia lui Ion Sapdaru, după un text de Nedialko Iordanov, un alt spectacol al teatrului gazdă, propune o poveste cu puternic fior dramatic, despre culisele piesei „Hamlet”. Ce se întâmplă cu actorii care au jucat celebra „Cursă de șoareci” după ce spectacolul se încheie la Curtea Danemarcei, după ce regele Claudius fuge din sală, cerând lumină, după ce Hamlet îl ucide pe Polonius… Răspunsurile sunt interesante și povestea e spectaculoasă, iar Ion Sapdaru îi insuflă încă și mai multă dramă, storcând ca pe o lămâie coaptă fiecare dintre momente. Mizând pe ritmul poveștii și pe momentele comice construite contrapunctic și plasate strategic, pe conflict și pe lucrul cu actorii, în care se vede că a investit multă energie, montarea are farmecul unui roman polițist al cărui deznodământ îl aștepți cu nerăbdare. Minusul spectacolului ar fi însă bucățile din „Hamlet”, care nu sunt îndeajuns de bine asimilate.
„Metamorfozele iubirii”, după un scenariu de Liviu Manolache și Anaid Tavitian, după autori antici, în regia lui Liviu Manolache, a fost ultimul dintre spectacolele Teatrului din Constanța, prezentat sâmbătă seara în Piața Ovidiu și, cu siguranță, cel mai decorativ și ilustrativ dintre toate, ceea ce i-a răpit din autenticitate.
Festivalul „Miturile Cetății” este o gură de aer proaspăt în Constanța, un oraș care prea rar în ultimii mulți ani a investit cu adevărat în cultură. E un festival care trebuie să continue și care-i poate da individualitate în plan teatral și cultural. Una dintre cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut vreodată la teatru a fost la Constanța, în Piața Ovidiu, unde, într-una dintre seri, două fetițe se țineau în brațe și trăiau cu toată ființa lor spectacolul, râdeau și plângeau fascinate de personajele de pe scenă.
Print