Pe 15 iunie, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a avut loc un spectacol-lectură, după ultima piesă a lui Valentin Nicolau, „Om fără om”, cu subtitlul „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, în regia lui Bogdan Sărătean. Prezentat în secțiunea de spectacole-lectură a celei de-a 22-a ediții a FITS, încheiată aseară, spectacolul a avut loc la Librăria Humanitas și a fost realizat împreună cu actorii de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Textul a fost, de asemenea, inclus în Antologia de piese a acestei ediții a festivalului și este publicat și dă numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, apărut în această iarnă la Editura Nemira, la puțină vreme după dispariția lui Valentin Nicolau, pe 13 ianuarie.
Piesa este o parabolă care are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger”. Textul se deschide cu o imagine tulburătoare…
„La apele lacului accesul se face prin cinci locuri amenajate, ca un fel de ştranduri, înşirate unul după altul la mică distanţă. Cea mai mare parte a malurilor e mai tot timpul acoperită de aburul ce se ridică din lac. În aceste „pridvoare” stau oameni fără număr, cei mai mulţi zac pe priciuri sărăcăcioase, aproape nemişcaţi, privind fix oglinda netedă a apei. Locului i se spune „Casa milei”. Cu toţii sunt bolnavi care trăiesc cu speranţa că un miracol îi va salva. Printre ei sunt oameni-praştie, oameni în catapulte, paralitici în cărucioare cocoţate pe planuri înclinate, gata oricând să se prăvale în lac, schilozi purtaţi pe umeri de namile de bărbaţi încordaţi, pregătiţi mereu să o rupă la fugă spre apă în orice clipă, suferinzi închişi în colivii suspendate deasupra lacului, gata să cadă în momentul în care apele se vor tulbura, trupuri scheletice şi galbene de boală înghesuite în vagonete pe şine ce se sfârşesc în apa lacului etc. Din difuzoare gâjâite se aud din când în când frânturi de muzică, sfaturi medicale şi reclame.”
Spectacolul-lectură a fost urmat de o scurtă sesiune de discuții, moderată de Cătălin Ștefănescu, la care au participat George Banu și preotul Constantin Necula. Amândoi, au vorbit despre acest text, despre impactul lui, despre posibilele căi de interpretare pe care el le deschide. George Banu a povestit ultimele discuții pe care le-a avut cu Valentin Nicolau despre aceasta piesă care i-a bântuit ultimele luni din viață. „Ascultând din nou acest text, pe de o parte cred că suntem cu toții uimiți de extraordinara limbă pe care o folosește Valentin”, a spus George Banu. „Înțelesul acestei piese este tradus complet prinr-o limbă veche și prezentă în același timp, o limbă care ne reconciliază cu propriul nostru trecut. Și al doilea lucru, e ceea ce nu realizasem când am citit textul, însă acum, aflând care sunt proiectele Editurii Nemira mi-am dat seama cât de apropiat este acest text de lumea lui Takovski, marele cineast rus, preocupat, ca și Valentin, de drumul către sacru prin artă”, a mai spus el. „Mi s-a impus această filiație ascultând piesa. Și mă întrebam, oare e un text care pune la încercare puterile scenei sau e un text care de fapt ne îndreaptă spre o soluție cinematografică, spre un film tarkovskian. S-a spus deseori că cei care au modificat teatrul n-au fost regizorii, ci autorii care au impus scenei dificultăți enorme de reprezentare. Autorul pune o întrebare foarte grea, Beckett a pus întrebări foarte grele, Claudel a pus întrebări foarte grele, Pirandello la fel. Și după aceea scena s-a înnoit pentru că a încercat să răspundă la aceste întrebări, să aducă expresia concretă, invizibilul textului în vizibilul scenei. Mă întreb dacă un regizor de teatru sau unul de film ar putea să se confrunte cu această lume a parbolei, dar în același timp o lume extrem de concretă, așa cum a creat-o Valentin”, a încheiat George Banu.
Preotul Constantin Necula a propus o seducătoare variantă de interpretare a piesei „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, dintr-o perspectivă teologică, dintr-un cu totul alt unghi, vorbind în același timp despre omul Valentin Nicolau, pe care l-a cunoscut, odată…
„O mână întinsă acum câțiva ani pe culoarele televiziunii, lângă Studioul Tudor Vornicu, m-a făcut nu fan, că nu sună bine, dar m-a făcut rugător pentru Valentin Nicolau. E meritul lui Cristian Tabără care ne-a pus unul lângă altul, știind ce multă nevoie are Valentin de rugăciune, dar azi mi-a întors plata pentru rugăciune. Și am să mă explic de ce”, a spus Constantin Necula imediat după finalul lecturii actorilor de la Teatrul „Radu Stanca”. „E vorba aici, în această piesă, de o intuiție copleșitoare pe care nu mulți teologi o au. Fântâna asta, de la Vitezda, era păzită de bunicul lui Hristos. E locul de joacă preferat al Mântuirorului. Lângă Vitezda se află casa unde a copilărit Maica Domnului, la Ierusalim. E locul unde Hristos s-a jucat printre oameni și din locul de joacă al lui homo ludens, Hristos face loc de mântuire. Pentru mine piesa înseamnă enorm, pentru că-mi arată ce-am fi fost, dacă n-ar fi fost… N-ar fi fost niciodată, dacă n-ar fi fost odată…, cam așa sună piesa și, de fapt, toate personajele acestea suntem noi, fiecare pe rând, și toți odată. Niciunul dintre noi nu se plânge altfel decât se plâng personajele, niciunul dintre noi nu încape altfel în viață decât încap aceste personaje. E ceva în atmosfera acestei lecturi, în aerul care așteaptă fâlfâitul de arhangheli… E ceva eshatologic în această piesă, care spune cât de mult a nădăjduit Valentin să învie. N-are nicio legătură cu moartea, n-are nicio legătură cu suferința, n-are nicio legătură cu nimic din ce e întuneric. Chiar dacă umbra îți fură uneori sufletul în piesă, e vizibil că e o umbră plină de lumină. Apoi mai este un lucru pe care trebuie să-l spun. Personal, cred că personajul cel mai reușit al piesei este Valentin Nicolau. Cred că ar merita făcut acest text exact la Vitezda, care are cinci pridvoare. Iar noi suntem acum într-unul dintre pridvoarele Vitezdei… Cam așa trebuie să fi arătat istoric Vitezda, cum arată beciul ăsta al Humanitasului. Gândiți-vă că în locul nostru este o apă, în locul cărților sunt slăbănogii, care din când în când intră în apă să caute vindecare. Este uluitoare imaginea coliviilor atânate, a catapultelor, a praștiilor, e toată viața asta nenorocită pe care o ducem, încercând să ne zvârlim unii peste alții într-o apă care nu e valoroasă decât dacă o tulbură Dumnezeu ca s-o limpezească. Imaginea asta mi-aduce aminte de Olga Greceanu. Azi dimineață, când am venit încoace, am deschis Sf. Scriptură chiar la Vindecarea Slăbănogului din Capernaum. Ei bine, în imaginea pe care o creează Olga Greceanu, pleacă toți din curtea casei slăbănogului din Capernaum, rămân cârjele, pansamentele însângerate, mirosurile bolii care a pierit, dar toți pleacă sănătoși acasă. Hristos rămâne între cârje și cârpe mucegăite în sânge și puroi. E imaginea pe care de fapt o deschide și piesa asta. Un spital copleșitor, în care Dumnezeu e de vină pentru toate, când, de fapt, el e cel care dă sens tuturor suferințelor și rănilor pe care le purtăm în noi”, a explicat preotul Constantin Necula. „Un ultim aspect legat de această poveste-nepoveste. Se vede cât de important este să fim îndurerați și necredincioși când vorbim despre credință. Să nu faci din credință un idol. Asta e de fapt povestea. Să refuzi să faci din Dumnezeu un idol sau dintr-o baltă stătută să refuzi să faci un idol. Omul, prin Dumnezeu, se face om. Un Dumnezeu care se plimbă un copil rănit pe sub nasul tuturor, dar nu este văzut pentru că toți ochii sunt ațintiți către apă. E imaginea lumii moderne în care din nefericire atât de tare ne-am idolatrizat Dumnezeul, cum lui nu-i place niciodată să fie, încât nu mai vedem niciodată că e în mijlocul nostru, nu în instituțiile pe care le construim ca oameni, indiferent cum s-ar numi ele. Vreau să rețineți că pentru biserica primară, ca și pentru cea actuală, când vorbim despre Vitezda, vorbim despre botez. Este apa botezului. Iar gestul de la botez, oricât de mult s-ar supăra pediatrii și asociațiile umaniste, rămâne fundamental acesta: Copilul moare și învie cu Hristos! Moare și învie cu Hristos! Moare și rămâne candidat la Înviere cu Hristos!”
Explicând una dintre cele mai frumoase imagini din text, preotul Constantin Necula a încheiat: „În piesa Om fără om, e o imagine minunată: slăbănogul mort, trecut prin apa Vitezdei, s-a întâlnit cu Hristosul viu de pe pod care tocmai înălța zmeie. Adică dădea un alt sens orizontului: ochii spre cer, nu spre apă! Cam ăsta e sentimentul pe care mi l-a creat. Mi-am recitit un gând vechi de când eram student, când am făcut exegeza la text, o spusă a Sf. Ioan Gură de Aur, atât de prezent aici: El spune că Dumnezeu s-a făcut om, ca niciodată omul să nu se mai plângă că n-a avut om… Lecția este clară, este vizibil că cel care a scris-o a scris cu sângele lui, și cu lacrima lui și cu suferința lui, nu e o joacă. E un text pe viață și pe moarte”.
Print