„La sfârșitul unui spectacol de două ore, uneori îți rămân bani de-un suc și de-un sendviș”, mi-a spus de curând un actor care joacă în teatrul independent, „dar nu despre asta e vorba. Se vorbește prea mult despre sărăcia actorilor și despre cât de greu trăiesc, dar prea puțin despre cât de greu e să faci un spectacol, pe care ți-l dorești de calitate – pentru că, să fim serioși, nimeni nu vrea să facă un spectacol prost – atunci când n-ai niciun ban”. Și ce faci în situația asta? Improvizezi, firește, și te descurci cu ce poți.
Cam toți actorii și regizorii care lucrează în mediul independent (în spatele căruia se ascunde, de fapt, cuvântul „privat”) se confruntă cu aceleași probleme. Ca să aibă succes spectacolul, iar publicul să vină, trebuie să fie (cred unii dintre ei, și nu puțini) mai lights. Dacă nu sunt bani de costume, se găsesc în garderobe personale, nu sunt bani de decor, aduce fiecare de unde poate. Sau… altfel, dacă se găsesc bani de prin vreo sursă sau alta, se întâmplă să existe presiuni în ceea ce privește produsul artistic, care trebuie să fie pe gustul celui care-i dă… Așadar, cât de dependent e teatrul independent?! E… Și, din păcate, de multe ori e dependent din cauza propriilor idei preconcepute despre public, pe care-l consideră deschis doar către anumite subiecte. Motiv pentru care cele mai multe dintre producțiile din mediul independent, oricât de valoroase din punct de vedere calitativ, vor ajunge să semene între ele și să jongleze pe o platformă deja cunoscută. Nivelul ăsta de performanță e deja cunoscut, există resurse pentru următorul… Acesta e sentimentul pe care-l lasă și în acest an selecția Festivalului Undercloud, poate cel mai frumos, prin spirit, dintre toate câte există în București.
De partea cealaltă, există teatrul instituționalizat, car,e oricât ar deplânge de lipsa de fonduri, dovedește că poate găsi resurse inepuizabile, mai ales atunci când e vorba de producții cu nume grele, de cele mai multe ori nereușite, ca să nu spunem de-a dreptul dezastruoase, de obicei acoperite tocmai prin puterea numelor cu pricina, care prea rar sunt taxate atunci când e cazul. Delicatețe care nu există deloc când vorbim de spectacolele din zona independentă: aici orice nereușită e imediat semnalată „cu curaj”…
Toate astea au condus din păcate la o stare cumva de la sine cunoscută, în care toată lumea se complace în ceea ce este, pe pilot automat, atât de o parte a baricadei, cât și de cealaltă, iar rezultatul imediat este lipsa de surpriză. Dacă mergi într-o sală de teatru de stat, știi foarte bine la ce să te aștepți și, cu puțină imaginație, știi și cum va fi premiera următoare. Știi că, dacă e un regizor premiat și în vogă, vei vedea o producție cu ceva mai mulți bani, cu decoruri mai ample și distribuție mai mare, de obicei la o sală mai mare… Sălile de tip studio le sunt date, cu multă „generozitate”, tinerilor, să-și facă mâna, cu bani mai puțintei și cu o magazie întreagă de decoruri la dispoziție, ca să poată să încropească ei ceva. Deci știi ce vei găsi și în sălile studio… Și mai știi că, iarăși, cu mici excepții, vor fi spectacole cu aripile tăiate, pentru că tinerii cu pricina, încercând să-și respecte și firea, gândul și ideea, dar și să nu calce prea tare pe bătături generoasa conducere care le-a dat sala, își vor mai cenzura avântul…
Și de la teatrul independent cam știi la ce să te aștepți. Poveștile sunt cam din aceeași zonă, comedii dulci-amare, povești de viață care să emoționeze publicul, cu trimiteri la realitatea zilelor noastre, decoruri sumare sau deloc etc. Ceea ce există însă aici cu siguranță e o energie care te fură, o energie sinceră și adevărată, brută, o plăcere de a juca absolut molipsitoare, o nevoie absolută de a fi pe scenă și a da ceva. Și culmea, asta e valabil și în cazul actorilor care, deși angajați în teatrul de stat, vin și în cel independent. Dacă îi vezi în proiectele din zona independentă, îi vei descoperi cu totul altfel.
Nu are sens să vorbim iar despre blazarea din teatrele de stat, deși ea există și face ravagii – actori angajați de ani întregi într-un teatru (nu vorbim despre salariu) se fofilează să intre în distribuțiile unor noi spectacole… Asta, în timp ce sute de tineri extrem de talentați ar fi dispuși să lucreze zi-lumină, să descopere și să iasă din zona de siguranță. Adică exact ceea ce lipsește acum, la început de stagiune 2014-2015, din teatrul românesc.
Print