Oscar e o „persoană” perfectă!

A fost odată ca niciodată un timp de legendă, când arta era lăsată să fie artă; când criteriile estetice şi gusturile şi legile nescrise ale emoţiei erau singurele „aparate de măsură” ale calităţii. A fost odată, cândva, demult, acum 4-5 ani, când încă a fi corect însemna a fi drept şi a gândi logic sau a nu avea probleme cu legea. În vremurile astea imemoriale de dinaintea politicei corectitudini, când bunul simţ se numea bun-simţ şi nu avea nevoie ca nimeni să militeze pentru el, exista şi o Gală a unor premii; Oscar pe al lor nume, de unde eleganţa şi decenţa fascinau o lume întreagă. Dar asta se întâmpla pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, într-un ev aflat pe cale de apunere. Zorii noii realităţi se arată cu mult mai toleranţi şi mai flexibili în criterii, lipsiţi aproape de orice criterii, inimoşi până la tembelism şi grabnic ajutători de bătuţi ai sorţii auto-declaraţi. Bunăvoinţa cu smile ca de reclamă la Colgate şi înţelegerea tâmpă faţă de tot şi de toate ne vor fi transformat într-un scurt răstimp într-o comunitate unită într-o „Kumbaya” bălăngănitoare amorfă, lobotomizată de orice voinţă proprie, dar atât de fricită în sărăcia ei de duh.

Zorii ăştia rozo-pufoşi au luminat parcă mai artificial ca niciodată duminică (noaptea la noi, seara la ei) la Gala Premiilor Oscar. Nu premiile în sine sunt îngrijorătoare, pentru că, în mod paradoxal, poate ca o ultimă zvâcnire, alegerile membrilor Academiei Americane de Film au mai ţinut puţin cont şi de performanţele artistice, nu doar de cât de american-african/LGBTQ+/femeie/dizabilitat/struţo-cămilă ar fi fost să fie nominalizaţii. Chiar dacă cel mai bun film poate fi citit în cheie corectă politic drept o metaforă a acceptării absolute şi a iubirii necondiţionate faţă de fauna lărgită şi o armonie edenică în care binele suprem învinge prin iubire răul meschin-uman, felul în care Guillermo del Toro a ştiut să spună această poveste este de sine stătător câştigător şi cuceritor. Cei mai buni actori şi cele mai bune actriţe chiar au fost cei mai buni, ţinând cont, ca la gimnastică, de „punctajul de plecare” al fiecăruia. E drept că Daniel Day-Lewis a fost impecabil ca de fiecare dată, dar era evident mai complex ce a avut de făcut Gary Oldman. Maryl Streep este Meryl Streep şi o poţi asculta şi recitând cartea de telefoane fără să clipeşti, pe Sally Hawkins vrei să o iei acasă, dar a fost clar anul lui Frances Mcdormand. Şi tot aşa. Din oferta care a fost să fie în 2017, fără filme care să te ia la palme de bune ce sunt, fără wow-uri de artă, dar cu producţii bine făcute care au spus bine o poveste, cine ce avea să câştige în baza criteriilor alea vechi, de care încercăm noi acuma să uităm, era previzibil de la o poştă.

Dar în această realitate deloc virtuală pe care o trăim cam fără să ne dăm seama, nu cine ce a câştigat a fost important. Aproape că anunţul câştigătorilor a fost un soi de moment de respiro în curba dramatică a statement-urilor de tot felul pe care aveau să le facă unii şi alţii care se perindau pe scenă. Două doamne, una mai minoritară şi mai american-african şi alta mai evreică decât alta, au prezentat Premiul pentru Cel mai Bun Scurt Metraj Documentar fără de pantofi. Ce au vrut ele să spună cu asta, de ce şi pentru ce, a fost mai de interes decât cine a câştigat statuia. Statuia însăşi a fost obiectul unei glume(?) a lui Jimmy Kimmel care a ţinut să enumere la calităţile bătrânului de 90 de ani Oscar lipsa de organ genital. Un mare plus, e drept, acum când tot ne luptăm din toate puterile cu eliminarea pârdalnicelor de genuri care de milenii ne-au zăpăcit de tot. Ăsta să fie răul cel mai rău – că bărbaţii se nasc bărbaţi şi femeile femei? Aşa o fi. Noroc cu Oscar că e neutru. Sau ambigen. Sau fără de gen. Sau ce vrea el din cele 52 de genuri recunoscute. Sau din alea nerecunoscute. La fel de highlight a fost şi momentul când la decernarea Premiului pentru Cel mai Bun Film de Animaţie s-au urcat pe scenă doi bărbaţi şi o femeie. Femeia a mulţumit soţiei sale. Primul bărbat soţului său. Şi al treilea (ce o fi fost în mintea lui) soţiei sale. Dar ce atâta bătaie de cap. În fond, pe scenă erau trei persoane care au mulţumit altor trei persoane. Simplu. Şi când s-au ridicat în picioare toate doamnele din sală la îndemnul lui Frances Mcdormand în ideea de a sărbători feminitatea (sau feminismul) nu păreau deloc aşa de puţine precum se vaită că sunt. S-a împădurit destul de mult sala şi raportul nu părea nicicum aşa de demn de plâns şi militat întru drepturi egale precum s-a tot încercat să se scoată ochii timp de patru ore de gală propriu-zisă şi încă două-trei de covor roşu.

După o noapte albă mai lungă şi decât petrecerea de Revelion, concluzia adormită e că filmul e moft. Corectitudinea politică e de bază. Pretext pentru subtext a devenit arta. Orice ac prins la rever, orice privire, orice deget mic ridicat mai degrabă la stânga decât la dreapta, orice-orice nu mai e doar ce e, ci un statement. Şi dacă nu e, au alţii grijă să fie. Pentru că nu mai poţi să spui doar ce vrei să spui. Toleranţa şi egalitatea de toate drepturile amestecate îşi cer drepturile şi nu mai avem voie doar să facem filme. Trebuie să fim femei care fac filme sau mexicani care fac filme sau dacă suntem bărbaţi albi heterosexuali care facem filme, să fim măcar supraponderali cu chelie sau să şchiopătăm puţin. În condiţiile astea eu nu ştiu ce mai caută Brad Pitt în industrie. Dar uşor-uşor va fi înlocuit cu succes de noile etaloane de perfecţiune; Daniela Vega aşteaptă la cotitură.

Aşa că te salut, lume nouă, dar rămâi cu bine!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.