Pălăria, actorul principal din povestea costumului

palarie bunDuminică dimineață, în foaierul sălii Atelier de la Teatrul Național, se preumblă doamne în rochii de seară, învăluite în voaluri, cu pălării sclipitoare, cuminți sau cu pompon roșu, mai noi sau mai vechi „de acum 60 de ani, de la bunica”. Domnii și-au pus joben, au improvizat un frac sau un costum de locotenent și s-au integrat rapid expoziției, care s-a extins dincolo de manechine. Un spectacol pentru o conferință susținută de criticul și istoricul de artă, Adina Nanu, care în fața unei săli pline, a pășit timid pe scenă la brațul lui Ion Caramitru.

Astfel, a început o scurtă „pledoarie pentru pălărie” cu mult umor, luciditate față de propria epocă și cu un avertisment. Pentru unii, doamna profesoară, pentru alții, critic și istoric, dar pentru toți un om drag, Adina Nanu menționează că vrea să atragă atenția publicului. O imagine înseamnă transmiterea unui fapt documentar sau poate să fie o bucurie. Ori scopul acestei colecții personale, care include și obiecte sau piese de mobilier, este trăirea artistică care conține în sine bucuria. Cu alte cuvinte, să uităm că asistăm la o scurtă incursiune în istoria pălăriei și să fim atenți la propriile reacții, la imagini și să ne distrăm observând în jurul nostru armoniile. Cu acest îndemn am pornit pe urmele japonezilor care au făcut dintr-o rogojină o pălărie cu funcție utilă, transformând-o noaptea într-un pat rudimentar. Apoi, am staționat în locul privilegiat pe care aceasta l-a căpătat în istorie, și anume ca obiect care îngloba un întreg sistem de semnalizare. De exemplu, coroanele sau turbanele sugerau rangul și funcția exactă a purtătorului. Am poposit în Franța, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea care a introdus peruca în locul pălăriei și ne-am apropiat cu pași repezi de new look-ul semnat de Salvador Dali.

palarieAdina Nanu ne povestește cu umor cum doamnele s-au îmbrăcat întotdeauna la Paris și bărbații la Londra, și cum astăzi mai există pălării de soare și curtea Angliei, singurul loc unde acest obiect a rămas o tradiție, un fel de coroană pe care o poți purta pe stradă. Unele pălării sunt un fel de „Venus care iese din spuma mării”, te fac să visezi, altele semnifică puterea sau au doar o funcție practică. Dar întotdeauna ea este „actorul principal în povestea costumului” care spune ceva despre purtătorul său. Astfel, nu au scăpat de ochiul nostru critic Humphrey Bogart și Marlene Dietrich, în varianta cu și fără pălărie. Vremurile noastre par ostile acestui obiect, iar femeile l-au înlocuit cu părul exagerat de lung care, uneori, nu-și găsește nicio justificare. În moda hippie acest stil reprezenta libertatea, îndepărtarea de lumea urbană, de tehnologie, dar astăzi și-a pierdut din semnificație, exprimând cel mult o forță sălbatică a naturii.

La finalul conferinței, fiecare piesă vestimentară a fost analizată, discutată și apreciată. Spectatorii s-au înghesuit pentru a mai auzi încă o dată povestea „stafiei comuniste” care între timp primise de la cineva o basma și brusc devenise chic sau a pălăriei albastre precum „Venus care iese din spuma mării”. Cu puțină poezie și istorie, „pledoaria” a readus zâmbetul pe chipul tuturor. Câteva doamne s-au entuziasmat atât de tare, încât au ajuns la concluzia că „ar trebui să exclamăm ca la operă: bravo!”.

Timp de câteva ore, această operă de artă decorativă, cum o numește Adina Nanu, a prins viață prin energia, umorul și capacitatea de a transmite puțin din fascinația ei față de lumea în care trăim. „Pledoarie pentru pălărie” a fost o demonstrație de iubire pentru artă care nu ajunge la celălalt printr-un discurs steril și anost, ci prin trezirea curiozității și prin calitatea deosebită cu care unii oameni au fost înzestrați, aceea de a deveni doar vocea obiectului care deodată parcă își spune singur povestea.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.