Teatrul şi poveştile lui. Multe poveşti se pot spune despre teatru şi poveştile lui; despre cum se ticluiesc ele, cum trăiesc şi mor seară de seară, cum li se duce vestea, cum devin legendă. Poveştile pe care le spune teatrul au o vibraţie pe care doar viaţa de câteva ore sub lumina venită din reflectoare pline de praf, în decor de mucava, o poate genera. Felul de a povesti al teatrului continuă să aibă acel mister la care tânjesc şi alte arte; un mister pe care ne cam grăbim să le transformăm în banalitate prin diminuarea până la minimă rezistenţă a spectaculozităţii mijloacelor noastre. Felul de a povesti sofisticat al teatrului îşi are farmecul şi puterea sa de seducţie, încă.
Nae Caranfil, reputat regizor de film, s-a lăsat ademenit de această fascinaţie a scenei în faţa poveştii şi a montat la Sala Studio a Teatrului Naţional Bucureşti o adaptare după un scenariu de film original – „Papagalul mut – istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”. Spectacolul, deşi abundă în cele mai tradiţionale şi consistente mijloace teatrale de a povesti cu tâlc, păstrează, încă, prea mult din artificialitatea celei de-a şaptea arte. Pornind de la structura întortocheată, cu un decupaj specific cinemaului, scenariul piesei nu descrie o curbă dramatică lină, care să permită o dezvoltare solidă a acţiunii. Fragmentând şi alternând scene şi spaţii de joc cu repeziciunea unui montaj de film şi păstrând un narator omniscient care să ne sublinieze în timp real tot ce vedem că se întâmplă sau anticipează în ideea de a crea suspans ce urmează să vedem, ritmul spectacolului are de suferit din abundenţă. În locul unei comedii cu tentă poliţistă, cu personaje spumoase, cu emoţii şi mister, povestea se desfăşoară cu multe, mult prea multe poticniri, împiedicat, destul de plicticos de urmărit, aproape previzbil, iar răsturnările de situaţie cad ca într-o ureche la fel de surdă pe cât de mut e papagalul.
Într-un spectacol în care miza este în mod evident povestea, tocmai ea, biata are de suferit, din cauza felului stângaci în care este livrată. Ambalată superb, într-o scenografie semnată de Dragoş Buhagiar inventivă, funcţională, dar şi extrem de preţioasă, elegantă, care creează atmosferă şi un cadru ideal pentru acceptarea convenţiei, păţania Cavalerului D’Eon la Curtea Ţarinei Elisabeta a Rusiei istorisită de Douglas, geologul care lucra sub acoperire sub auspiciile Secretului Regelui în Franţa secolului al XVIII-lea ar fi trebuit să ţină cu sufletul la gură publicul în sală. În schimb, din cauza unui ritm monoton, a unor scene alternante de doi câte doi pe o scenă destul de mare şi destul de goală, a unei mişcări scenice nu tocmai bogate, spectacolul trenează şi parcă nici povestea nu mai pare atât de interesantă.
Motorul acţiunii este acest personaj omniprezent – naratorul care ne conduce în mijocul unei intrigi politice care se vrea a fi palpitantă. Douglas, în interpretarea lui Claudiu Bleonţ nu are, însă, nervul şi carisma unui entertainer care să te prindă cu felul să de a povesti. Impresia este exact aceea a unui bun prieten care spune un banc lung şi complicat fără poantă la final, dar pe care îl asculţi cu îngăduinţă. Cumva prea detaşat, melancolic, cuminte, resemnat, undeva într-un colţ al avanscenei, cu un glas mic, abia inteligibil din cea de-a doua jumătate a sălii, parcă şi-ar cere scuze pentru timpul pe care ni-l pretinde pentru a-i asculta povestea. Şi atunci nu poţi nici să îl crezi, nici să îi sorbi cuvintele. Stai şi tu cuminte în scaun, aşa cum o face el pe scenă, şi asculţi cu aceeaşi politeţe ce are el de spus. De cealaltă parte a performanţei se află Vlad Loggan (Cavalerul D’Eon) care se joacă foarte spumos şi etuziast cu rolul ambisex pe care îl interpretează. Nuanţat, cu umor, bine controlat, deloc ostentativ, cu puţin răsfăţ, cu duioşie, cu gând coerent şi multă expresivitate, reuşeşte să caracterizeze foarte bine faţetele acestui misterios cavaler/domnişoară. La fel şi Raluca Petra (Ţarina Elisabeta) îşi asumă din plin personajul, are carismă şi reuşeşte să te ia cu ea în lumea acestei femei voluntare care iubeşte focos şi bea votcă. Restul distribuţiei acţionează unitar, cuminte, ordonat, cu limitele propriului talent şi înţelegeri, fără prea multe abateri de la o interpretare corectă, dar cu nimic spectaculoasă.
„Papagalul mut – istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat” este un spectacol care nu vrea altceva decât să spună o poveste. Îşi propune să o facă, însă, prea complicat, prea încărcat, prea voit excepţional. Şi eşuează. Pentru că odată ce structura, scheletul, punctul de pornire sunt şubrede, oricât ai adăuga şi ornamenta un corp croit şui, defectele din fabricaţie nu dau voie ca şlefuirea să acopere găurile de sub poleială.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
Papagalul mut – istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat
Piesă în două acte de Nae Caranfil
Regie: Nae Caranfil
Ilustrație muzicală: Nae Caranfil
Asistent regie: Tamara Creţulescu,Andreea Nae
Scenografie: Dragoş Buhagiar
Asistent costume: Iulia Gherghescu
Asistent decor: Vladimir Iuganu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Mișcare scenică: Florin Fieroiu
Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu
Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Andi Tuinea
Fotografii: Florin Ghioca
Cavalerul D`Eon: Vlad Logigan Douglas: Claudiu Bleonţ Ecaterina: Miruna Biléi Ţarina Elisabeta: Raluca Petra Worontov: Mihai Calotă Peter Ulrich: Eduard Cîrlan Madame Dumonet: Magda Catone Wolff: Tomi Cristin Bestujev: Marius Rizea Sir Williams: Alexandru Georgescu Prinţul de Conti: Dragoş Stemate Căpitanul de gardă, Şambelan, Zbir 1: Eduard Adam Volodea: Cosmin Dominte Alioşa: Dragoş Dumitru Pictorul, Zbir 2: Axel Moustache Bogătan, Mesean, Hangiu: Daniel Badale Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3: Mihai Munteniţă Muzică live: Trio Mirea Curtea tânără: Alexandru Dunaev
Nicolae Dumitru
Ionuţ Terteci
Alexandru Chifu
Cristina Danu
Mădălina Iagăr
Cătălina Gulan
Alexandra Cotfaş
Petru Șutu
Cristina Negucioiu
Prohodul papagalului spion
In seara aceasta la National se prevesteste,
Un spectacol inedit ca de poveste,
Cu un papagal colorat care va ghiceste
Viitorul imediat,chiar pe romaneste.
Un domn cu cioc…..zambeste di saluta,
Este Directorul de Teatru, cu fata muta.
De la prima fotograma in scena,
Papagalul s-a crispat si rece a amutit,
Desi in zadar directorul cu otet rosu l-a stropit.
Pe de alta parte nu este normal,
Sa va chemam la teatru si sa adormiti in stal.
Dar noua nu ni se intampla regulat,
Sa ne moara un actor dupa ce cortina s-a ridicat.
O fi criticul din sala piaza rea?
Ia sa fuga degraba din preajma mea.
Cu spiritul sau ascutit de critic,
Pariez ca iar vrea sa scrie un articol tare analitic.
Distins auditor,
Cu voia Dvs acum vom tine,
In loc de acest spectacol odata la moda,
O varianta sub forma de oda.
Epilog
Eminenti artisti,precum vedeti,
Nu este deloc usor sa treci,
De la cinematograf ……la greci!!
Mie mi-a placut! Nu mi s-a parut esuat (:-)).
Mi-am regasit in acest articol,starile pe care le-am avut in sala,in timp ce priveam jocul actorilor.Intr-adevar,atmosfera treneaza,aproape ca,trebuie sa apelezi la propria-ti rabdare pt a vedea spectacolul pana la final.Costumele realizate de catre Dragos Buhagiar sunt insa,spectaculos de pretioase si aproape,as putea spune,fortand nota, ca regia nu se ridica la nivelul acestora.La un moment dat nici nu prea mai urmaream actiunea si ma concentram pe cat de armonios erau realizate costumele.
Nu e perfect, dar nici esuat nu este.
Mie mi-a placut foarte mult,iar unui adevarat iubitor de teatru nu are de ce sa nu-i placa si pentru ce sa urmareasca doar costumele..dupa cum precizeaza un comentator .
Este foarte bine jucat,povestea are cap si coada,iar CLAUDIU BLEONT s-a auzit foarte bine si de pe un rand mai indepartat,ca cel pe care am stat eu.
I-am “crezut” ,atat pe CALUDIU BLEONT cat si pe VLAD LOGIGAN,MAGDA CATONE,MIRUNA BILEI,RALUCA PETRA,de la prima replica pana la ultima.
Nu mi-a pus deloc rabdarea la incercare …este un spectacol reusit.
Da,spectacolul spune o poveste,nici nu pretinde altceva ,si o face bine.
Oricum gusturile sunt subiective ce place unora nu place altora ….asa si la SCAUNELE am intalnit spectatori plictisiti de “poveste” …..
Si aici,la spectacolul din 22.02.2019 ,langa mine a stat o doamna care de la inceputul spectacolului pana la finalul actului I a stat cu ochii-n telefonul mobil,deranjandu-ne cu lumina ecranului ,cu siguranta nu i-a placut,caci de fapt nici n-a urmarit ce se intampla pe scena..nu inteleg de ce mai stau in sala genul acesta de oameni.Nu-ti place,ridica-te si pleaca …
In rest,numai bine si critici cat mai obiective
Reprezentația din 24 martie a fost foarte bună. Îi felicit pe actori și pe regizori. Mi s-a părut a fi o lecție de istorie spusă altfel de cum suntem obișnuiți, cu umor și istețime. Claudiu Bleonț pare că și-a găsit un urmaș. Pe scenă am văzut transfer de cunoaștere dramatică de la generații cu experiență la generația mai nouă.