Paradigma spectaculosului

Semnul deschiderii stagiunii de anul acesta, Gala Tânărului Actor – HOP ajunsă la a şaisprezecea ediţie pe stil nou, s-a dovedit, previzibil de altfel, un eveniment extrem (şi în sensul sporturilor extreme), încărcat conotativ pe termen lung (poate mai lung decât vârful nasului unei vieţi de om). Înţelesul fundamental al celor patru zile de la Costineşti (unde festivalul s-a întors după câţiva ani petrecuţi la Mangalia) este desigur unul paradigmatic şi priveşte doar pe de o parte arta teatrală propriu-zisă. În rest, este povestea acestei comunităţi sud-est europene (mă rog, mai-mai central-europene pentru unii), în sincronia şi diacronia ei. Este povestea unei realităţi ce stă să vină (Stă. Să vină?!) într-o conjunctură interesantă (cum observ că zic politologii când lucrurile merg ca naiba). În cazul particular al Galei HOP, numitul epos care preschimbă continuu ficţiunea în coordonată a realului şi invers se învârte în jurul noului director artistic al festivalului, Radu Afrim. Convenabil ori nu pentru unii sau alţii, regizorul este deja el însuşi o instituţie care şi-a transferat magnetismul şi capacitatea de a genera controversă şi asupra evenimentului de la Costineşti.

Schimbarea (tot ziceam mai înainte de semnificaţii care depăşesc strictul context teatral) s-a produs dintr-o motivaţie mai degrabă biologică decât axiologică: dispariţia, anul trecut, a lui Cornel Todea. Nu aş vrea cu niciun chip ca în această constatare să se citească vreun înţeles depreciativ, ci doar cutumier. Pe de altă parte: locul ales, Vox Maris Grand Resort, e un spaţiu curat şi de bun gust, scena însăşi fiind una atipică, presupunând un tip special de relaţionare actor-spectator. Dincolo, însă, spre plajă, Costineştiul poate concura cu succes la titlul de cea mai mizerabilă staţiune a litoralului românesc (poate singura…). O adevărată istorie (poveste, vasăzică) românească, şi nu de ieri, de-alaltăieri. În sfârşit, cu o floare nu se face primăvară, e drept, dar prima floare anunţă primăvara. I hope…

Noul roman postmodern HOP e unul cu cheia la final (dincolo de cea previzibilă, iniţială, numită Afrim): spectacolul ad-hoc „Hai Iu Iu Nu Hi You You”, consecinţă a Atelierului „Maria Tănase – 1913 – 2013” coordonat de jazzmanul Vlaicu Golcea. „Paginatorul” ceasului de muzică în-scenată, evident tot Radu Afrim, continuă, am senzaţia, o experienţă începută de către regizor o dată cu „Năpasta” de la Naţionalul bucureştean, o experienţă de cercetare a abisurilor mitologicului ca sursă a presimţirii timpurilor de mai târziu (pe care important nu e dacă le vom mai apuca ori nu, ci că, inevitabil, se vor întâmpla). Şi care este mai mult decât probabil să arate cam ca aceste aproximaţii, atunci când apele istoriei se vor fi aşezat, iar postmodernitatea va clasiciza noua sensibilitate, transformând-o într-o altă realitate. Din punctul de vedere al artei teatrale româneşti, nu ştiu un act similar cu excepţia spectacolelor din ultimul deceniu semnate de Silviu Purcărete, acesta încercând funcţionalitatea semantică a mitologiei unei medievalităţi extinse de la, de pildă, „O mie şi-una de nopţi” şi Rabelais până la Swift. La superlativ.

De ce, prin urmare, românescul „hai iu iu” (îndemn, strigătură, ţipăt al unei energii care nu mai are loc pe dinlăuntrul fiinţei, similar energiei sexuale – folclorul românesc e profund sexualizat şi nu mă refer aici la emisiunile TVR ale Marioarei Murărescu, Iulianei Tudor & Co –, îndemn aflat eventual undeva alături de iodlerele chiar central-europene, dar, cum să spun, mai brusc, mai famelic), nu formula engleză de salut (Hi, You!)? Deşi, până la urmă, tot despre aşa ceva ar fi vorba, deşi muzica tehno, jazz, siderală, ba chiar clasică într-un moment, trimite la ieşirea vrând-nevrând din mioriticul carpato-danubiano-pontic? Răspunsul, cred, trimite tot la vocaţia aruncării în valurile mitologicului, la care mă refeream mai devreme, care pare a-l bântui pe exploratorul Afrim. Faptul că tinerii actori aleşi pentru workshop au fost susţinuţi direct, scenic, de către Maia Morgenstern, Ada Milea ori Dorina Chiriac, solidaritate profesională de cea mai bună calitate, a ridicat miza jocului şi sensul experimentului. Cântecele şi dansurile, corporalitatea frustă, vocile mai adecvate ori nu (în definitiv, totul a fost pregătit în trei sau patru zile!), explozia de energie par a se fi desfăşurat pe acelaşi pătrat de pământ reavăn din „Năpasta”. Un alt soi de încercare anteică, generată de Neptun (stăpânul valurilor în vecinătate) şi de Geea (cea de aici, de sub picioarele noastre, dar nu doar de acum, ci din acel întotdeauna pe care îl cercetează minuţios şi dezinvolt regizorul), tentativă al cărei înţeles general este salvarea muzeului prin spectacol.

În definitiv, în asta consistă şi schimbarea temei, din „Alteritate” în „Sunt actor, sunt spectaculos!”. Propunerea lui Cornel Todea (alteritatea) ţinea, indiscutabil, de necesitatea unei etape socio-culturale: despărţirea de naţional-comunism şi de trucata lui solidaritate inter-umană, necesitatea de a-l accepta pe cel de alături, fireşte, în limitele unei etici generale. Nu cred/ştiu dacă scopul a fost atins (acţiunea e de durată), dar este evident că o altă generaţie a intrat în arenă, ce s-a putut face la un prim nivel s-a făcut, însăşi alteritatea trebuie salvată de orizontul raftului pe care dorm, prăfuite, exponatele. Or, Radu Afrim a descoperit (cu certitudine lucrurile stau aşa nu doar la nivelul artei teatrale) o soluţie pragmatică: spectacularul salvează muzealul/muzeabilul.

Încă un instrument consonant este schimbarea probei obligatorii din repetitivul text impus în personificarea unui „idol din film, teatru, muzică, desene animate”, pe care fiecare concurent a trebuit să îl aducă în faţa spectatorilor într-o „situaţie verbală sau non-verbală spectaculoasă”. Mai fantezişti ori mai liniari, tinerii actori au creat un soi de aglutinare amuzantă de clipuri al cărei final a fost cel puţin evitarea plictisului, dacă nu chiar fireasca explozie de aplauze. Am reţinut, poate nu numai de dragul topului personal, nume precum Alexandra Apetrei, Maria Simona Arsu, Irina Cătălina Antonie, Aida Andra Avieriţei, Cristian But, Ioana Cheregi, Octavian Costin, Anghel Damian, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Ruxandra Maniu, Endre Rácz, Ionuţ Toader, Timea Udvari, Zsuzsanna Vass. Cum se vede, o listă lungă, ceea ce nu se întâmpla în anii trecuţi, când cu greu reuşeam depistarea a două-trei nume, mai degrabă din aceeaşi (nu tocmai lăudabilă) pasiune a topurilor/leacului de sastisire. Ion Caramitru, de altfel, a şi recunoscut motorul noii realităţi: prezenţa lui Radu Afrim la timona ineditului port-avion. Nu aş vrea să se priceapă de aici că pariul lui Cornel Todea nu a fost pe deplin motivat. Fostul director artistic al Galei HOP a simţit exact precaritatea culturală a multor tineri actori (iarăşi: nu doar actori), şi în sensul celei a mijloacelor specifice de expresie scenică, şi a încercat o unealtă de redresare a handicapului. Radu Afrim, prin noua propunere, s-a dovedit în egală măsură şi de partea spectatorului, reducerea de timp pentru proba impusă obligând totodată concurentul la concentrare instrumentală. Probabil că, totuşi, ar mai trebui inventat ceva, evident nu mai puţin spectaculos, în sensul fostului obiectiv, măcar pentru că, vorba sloganului editorial, cititul (ascultatul muzicii, expoziţiile şi filmele etc) nu dăunează sănătăţii…

În context, proba liberă nu a mai fost unica relevantă. De notat, însă, şi aici câteva nume, nu la întâmplare: Maria Simona Arsu, Aida Andra Avieriţei, Ioana Cheregi, Dumitru Georgescu, Ruxandra Maniu, Emöke Pál, Ştefan Pavel. Secţiunea grup cred că a fost mai puţin egală, între „Omul pernă”, „Pisica verde” şi „Aproape”, pe de o parte, şi „A şasea săptămână” şi „O anecdotă provincială”, pe de alta, clivajul fiind evident şi în defavoarea ultimelor două.

Am avut întotdeauna senzaţia unui anume conservatorism conceptual al lui Ion Caramitru. În consecinţă, decizia de a acorda directoratul artistic al Galei HOP lui Radu Afrim m-a surprins, chiar dacă regizorul a montat deja două spectacole la Teatrul Naţional din Bucureşti, condus în ultimii ani de către preşedintele UNITER. Intuiţia actorului a funcţionat însă fără greş. Este evident că suntem în pragul unei alte paradigme, la toate nivelurile societăţii şi, implicit, ale artelor. Se vede asta cu ochiul liber, e drept, mai degrabă în stradă decât în Parlament, mai degrabă la Costineşti decât la…

P.S. Măcar de dragul jocului fanteziei, deci al spectaculosului solicitat de tema Galei HOP, nu de alta, dar „All the world’s a stage, and all the men and women merely players”, cum l-aţi vedea pe Radu Afrim director al Teatrului Naţional, numit tot de Ion Caramitru la încheierea mandatului? À bon entendeur…