Publicându-şi volumul „Ionesco/ Ionescu: un veac de ambiguitate”, teatrologul Octavian Saiu s-a avântat pe un teritoriu înşelător, delimitat între realităţi ascunse şi prejudecăţi, între judecăţi etice şi estetice, între biografie şi literatură. A făcut-o scriind cu măsură, „la rece”, şi folosind din plin avantajele eseului, necedând rigorii, după cum el însuşi precizează în primele pagini ale eseului, ci păstrând „gustul pentru libertatea stilului”.
De altfel, acesta este unul dintre cele mai adecvate căi de acces la o dilemă în care joacă roluri principale şi conştiinţa naţională, şi regulile care funcţionează în lumea literaturii. Precaut, autorul precizează încă de la început că, în lumea lui Ionesco, identitatea e minată de abstract şi absurd: „A vorbi despre identităţi în universul lui Ionesco e un nonsens, fiindcă nimic din ceea ce compune eul nu supravieţuieşte în lumea lui, cotropită de absurditatea cea mai izbitoare. Ori, subiectul acestei cărţi e lămurirea unei incertitudini identitare. Personajele lui nu m-ar fi ajutat. Dimpotrivă. Chiar şi când pare a-şi destăinui biografia, cum se întâmplă în Rinocerii, Ionesco nu trădează vocaţia unei dramaturgii non-figurative, în linia estetică a marilor încercări ale avangardei. A căuta un răspuns pentru identitatea lui acolo echivalează cu tentativa de a privi tablourile lui Picasso ca exerciţii de realism obiectiv. Şi la Ionesco, şi la Picasso, contururile pot fi refăcute numai după ce convenţia imaginarului este acceptată. Ionesco lasă mult din sine, din traumele şi scepticismul său într-un personaj ca Bérenger, dar nu ne vorbeşte despre Ionesco şi Ionescu, despre lupta dintre ei, decât în forma directă a confesiunilor, a notelor şi contranotelor. De aceea, mai elocventă decât dramaturgia e memorialistica, şi mai relevant decât toate personajele sale este personajul real, Eugène Ionesco”.
Aşadar, acceptând convenţia imaginarului, autorul a pornit în căutarea unui personaj pentru a descoperi nu o negaţie, cea a identităţii româneşti, ci asimilarea acesteia într-un dramaturg francez care a ales Franţa şi cultura ei, pentru că în ele descoperea ceva ce cultura în care se născuse, cea română, pierduse şi nu-i mai putea oferi. Octavian Saiu şi-a sumat misiunea de arheolog care caută prin spaţii ferite vederii pentru a scoate la suprafaţă realităţi neînţelese, prin natura lor ambigue, care au nevoie de clarificări, cu atât mai mult cu cât tema volumului încă stârneşte dispute într-o cultură care se teme de uitare. Munca de arheolog care cercetează un trecut biografic şi inerent – deşi tangenţial în acest volum – o operă este dublată de efortul de a contura o imagine a imaginii. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un studiu de cercetare interesat de felul în care a rămas Eugène Ionesco în posteritate, pornind de la felul în care şi-a trăit originea şi devenirea. Aplecându-se în dulcele stil clasic (a se citi: liber) al eseului asupra unei personalităţi asociate adesea cu exilul, fenomen definitoriu pentru literatura secolului XX, autorul optează pentru o nuanţare necesară, de care adesea polemiştii mânaţi de patimi şi convingeri nu sunt interesaţi, pentru că interpretările lor sunt motivate de o conştiinţă naţională rigidă, care neglijează fondul în detrimentul formei. Pe scurt, Ionesco este aici sinonim cu paradoxul, iar destinul dramaturgului se vede cu o detaşare necesară, dar şi cu o deschidere fără de care interpretarea ar deveni uşor ţinta contraargumentelor: „Ionesco e victima copilului din el, tot aşa cum e perdantul condiţiei de a fi în lume. Exilul lui nu a avut sfârşit. Aşa că nu are rost să-l deplângem pentru ceva ce, în fond, nu a fost în nici un fel un exil, ci o alegere lucidă, păstrată până la capăt. Nu are rost să vorbim despre el ca despre una dintre marile valori ale „exilului românesc”, fiindcă nu i se potriveşte deloc pălăria aceasta. Ionesco transcende vocabularul clasic al mutaţiilor de paşaport. Nici exil, nici repatriere, nici azil politic, experienţa lui de viaţă trăită printre francezi, la distanţă de România, e un paradox. E un fel de compromis cu realitatea, singurul posibil. Realitatea de a trăi în România era prea grea, insuportabilă chiar. A se muta pe tărâmul de vis al copilăriei pierdute era, fireşte, imposibil. Parisul a fost unica variantă. De acolo, a ştiut că este Eugène Ionesco, adică cel ce se numise înainte Eugen Ionescu. Odată cu el, au ştiut-o toţi: cititori, critici, regizori, colegi de breaslă. Pentru fiecare, el a rămas Ionesco, le Roumain. Iar dacă asta a însemnat un exil forţat sau o repatriere de bună voie, nu prea i-a interesat. Era, în definitiv, numai problema lui. Şi aşa ar trebui să rămână…”
Punctul de vedere exprimat aici cu grijă pentru detaliu este demn de semnalat, cu atât mai mult cu cât studiile româneşti dedicate unuia dintre cei mai importanţi dramaturgi ai secolului XX nu sunt deloc numeroase. Practic, în ultimul deceniu în România s-au publicat doar vreo două studii importante în acest sens: în 2006 a apărut cartea regretatului Matei Călinescu, „Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale”, iar în 2010 s-a publicat o cercetare necesară, „Eugène Ionesco (Eugen Ionescu) pe scenă, în România”, album cu documente de arhivă, coordonat de Florin Ichim şi editat în noiembrie 2010, când s-a inaugurat „Centrul Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, care trece în revistă destinul teatrului ionescian în România, la care au contribuit artişti ca Vlad Mugur, Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija, Felix Alexa, Horaţiu Mălăele etc.
Print