Una dintre cele mai mari probleme ale României este sistemul educațional. Se discută intens despre el, se fac reforme, se schimbă manuale, se schimbă sistemul de evaluare și tot așa. Despre rezultate nu e acum momentul să vorbim. Diferențele și prăpăstiile între cei educați în sistemul comunist, cu cravata de pionier și cheia la gât, și cei educați în sistemul hibrid de după Revoluție, în care profesorii s-au „reciclat” și au încercat să se adapteze și să se updateze, sunt însă enorme. Și la toate nivelurile. Preocuparea aproape exclusivă pentru îngurgitarea de informații, dezinteresul față de sensibilitatea copiilor și, mai ales a adolescenților, lipsa de interes pentru visele, dorințele, talentele lor au făcut multe victime și au frânt multe aripi. Această lipsă de deschidere față de latura lor artistică, adesea considerată doar o formă superficială, care le consumă timpul „pentru învățat”, fac ca teatrul, de exemplu, să existe destul de puțin în universul lor. Lucru vizibil și la TEEN-FEST, festivalul organizat în această toamnă de Teatrul Excelsior, unde simțeai în aer că cei mai mulți dintre ei descoperă teatrul atunci… Că nu știu exact cum trebuie să te porți la teatru, că nu e sală de cinema, că oamenii de pe scenă pot reacționa la reacțiile lor, că râzi, dar râsul poate îngheța la un moment dat. Iar despre regulile minime de comportament într-o sală de teatru ar fi mult loc de discuții.
În acest context, Teatrul Excelsior, aflat într-un moment de redefinire a programului, a produs un spectacol și îndrăzneț, și necesar, prezent și în selecția Festivalului Național de Teatru, încheiat duminică, pe 1 noiembrie. „The History Boys. Povești cu parfum de liceu”, pus în scenă de Vlad Cristache, un regizor tânăr cu producții relativ oscilante valoric, (re)aduce în discuție problema educației, la noi sau oriunde în lume. Și, într-un fel care amintește de celebrul „Cerc al poeților dispăruți”, pune problema relației dintre profesor și elev, care la acel moment al adolescenței nu poate fi lipsită de fior erotic. Și tocmai acest erotism latent îl surprinde spectacolul lui Vlad Cristache și-l surprinde într-un mod subtil, inteligent, neostentativ.
În plan general, spectacolul și textul propun o problemă disputată nu numai în România. Educația e sau trebuie să fie mai mult inspirație sau mai mult informație? Ne aflăm într-un liceu mediu din Anglia, prin anii ’80. Un liceu în care directorul visează ca toți elevii să fie apoi admiși la universități de prestigiu: Oxford sau Cambridge. Desigur, pentru prestigiul liceului. Elevii sunt doar niște pioni care trebuie bine manevrați, în așa fel încât scopul să fie atins. Visele, spaimele, dorințele lor, transformările lor, toate contează prea puțin. O clasă de băieți, în care fiecare dintre ei reprezintă un tip uman bine conturat de fiecare dintre actori – Alexandru Ion, vedeta clasei, inteligent, acid și stăpân pe el, Cezar Grumăzescu, băiatul mai retras, cu înclinații spre lirism, spre filosofie, George Albert Costea, un evreu fragil și dezechilibrat, trădând atracții homosexuale, Gabriel Costin, jovial și mucalit…
În acest univers închis, care pe scenă e reprezentat aproape clișeistic, un fel de o bibliotecă mare și frumoasă – așa cum sălile de clasă din România nu prea arată –, se construiesc din fire nevăzute lumi și relații care funcționează impecabil. Iar meritul lui Vlad Cristache este acela că a imprimat un ritm adecvat spectacolului și a păstrat echilibrul între umor și dramă, între lacrimă și zâmbet, între adevăr rostit și sugestie fină. Că a reușit să surprindă, dincolo de disputa mai amplă legată de cele două tipuri de educație așezate față în față în persoanele celor doi profesori, Hector și Irwin, tocmai acel fior al sexualității care se trezește în fiecare dintre protagoniști, stimulat de relația intelectuală sau spirituală, care se stabilește între ei pe căi diferite.
Interpretat convingător de Mihai Dinvale, Hector este profesorul veteran, puțin ciudat, nonconformist, care își iubește elevii (latent, dar în toate nuanțele acestui cuvânt), și încearcă să trezească în ei sensibilitatea, inspirația, latura poetică. Între el și elevi relația e ciudată, dar are date foarte bine stabilite, toată lumea îi cunoaște „metehnele” și aproape fiecăruia dintre ei îi vine rândul o dată pe săptămână la plimbarea cu motocicleta, care-i permite profesorului să-i atingă „nevinovat”… Însă, cumva, în mod ciudat, toți au nevoie de poezia lui, de gândirea lui, sunt, fără să știe, dependenți de acel ceva pe care numai el li-l dă, în ore nonconformiste, în care în spatele ușii încuiate a clasei se întâmplă spectacole de teatru mai mult sau mai puțin ciudate, prin care elevii învață folosirea subjonctivului și își fac depozitul de poezie învățată pe dinafară, cât să le ajungă o viață.
De partea cealaltă, în această lume în care elevi inteligenți și ambițioși vor să intre la școli prestigioase, apare Irwin. Profesorul tânăr care vrea să răstoarne sistemul. Și al cărui cuvânt de ordine este „provocare”. Irwin, interpretat seducător de Radu Iacoban, atent la detaliu, construind un personaj introvertit, fermecător, cu o inteligență ascuțită, cu o mască de cinism, în spatele căreia se ghicesc drame și sensibilități bine ascunse. Irwin aduce cu el un aer mai puțin protocolar, e sarea și piperul, e un fel de cal troian pentru sistemul respectiv de învățământ. Orice informație trebuie contestată, trebuie privită din alt unghi, trebuie pusă sub semnul întrebării, trebuie trecută prin filtru personal. Scânteia personală este cheia. Informația nefiltrată prin propria personalitate și livrată ca atare este lipsită de valoare și plictisitoare. Iată principala lecție a lui Irwin, care încet, încet îi face pe elevi să gândească, să se revolte, să trăiască… Nota personală face diferența și se va dovedi pașaportul lor direct către Oxford. Dar, dincolo de asta, reușita montării este felul în care Vlad Cristache face să se nască și să evolueze extrem de credibil relațiile dintre acești oameni: o poveste care începe printre hohote de râs și se sfârșește într-o dramă. Iar scena poate cea mai frumoasă din spectacol este aceea în care, după admiterea la Oxford, elevul (Alexandru Ion) încearcă să-și seducă profesorul, pe Irwin, de altfel de mult sedus. O clipă în care masca alunecă puțin… Există în acel moment o tensiune erotică, pe cât de poetică, pe atât de concretă. Și discuția se stinge într-o promisiune: o cafea pe care nu vor mai apuca s-o bea niciodată împreună.
„The History Boys” este, fără dubiu, unul dintre cele mai puternice spectacole ale stagiunii pentru că propune o discuție interesantă despre sistemele de educație, pentru că întreaga echipă funcționează bine și foarte bine, în interpretări egale ca valoare.
Teatrul „Excelsior” din Bucureşti
„The History Boys. Povești cu parfum de liceu” de Alan Bennett
Traducerea: Vlad Cristache
Regia şi scenografia: Vlad Cristache
Distribuția: Mihai Dinvale, Radu Iacoban, Daniela Ioniţă-Marcu; Cristian Nicolae, George Albert Costea, Cezar Grumăzescu, Gabriel Costin, Mihai Conrad Mericofer, Dan Ciucinschi, Alexandru Voicu, Radu Mateucă
Print