Minunata lume nouă în care trăim cu mic, cu mare este un tărâm al făgăduinţei. O realitate blândă şi permisivă în care iubirea este litera de lege a unei existenţe ferice, plină de bună-voinţă, înţelegere, acceptare şi zâmbete calde. Om cu om, frate cu frate, ne îmbrăţişăm inimos diferenţele unul altuia şi ne sprijim pe umeri tandri excepţiile de la reguli, pe care le aruncăm cât colo. Suntem mai buni, mai îngăduitori, mai atenţi la semenul nostru. Nu judecăm şi nu punem etichete. Doar ne mângâiem reciproc pe creştete şi sărbătorim diversitatea de tot felul. Cine suntem noi să avem opinii. Cum de ne-am permite să lezăm vreo alegere a cuiva. Pentru că totul se reduce la alegeri. Suntem liberi să alegem orice. Şi atunci nu mai încape vorbă de greşeală. Suntem fericiţi şi liberi. Frumoşi copii ai unui ev luminos în care 2 şi cu 2 fac cât vrea fiecare: 4, 6, 2014, albastru, cheia sol, pisicuţă pufoasă sau unguligrad paricopitat. Bun-venit în paradisul realităţii!
Nu e minunat? Nu e perfect? Nu-i aşa că suntem minunat de evoluaţi şi spiritualizaţi până la tembelizare? Această mască de indulgenţă leşioasă se numeşte political correctenss şi e superbă. Ca orice mască, însă, ascunde ceva. Ceva grav şi înfiorător: pe noi înşine. Să te ferească Dumnezeu… ba nu, nu Dumnezeu căci asta de la bun început presupune excluderea celor care cred în altceva. Atunci: Să te ferească Entitatea-superioară-în-care-ai-ales-să-crezi să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti cu pofte, instincte, gânduri, dorinţe, ambiţii, emoţii şi simţuri nevalidate de societate. Să stai şi să te tot priveşti tu pe tine în ochi fără susţinerea preţioasă a celorlalţi care să îţi spună cât de bun, frumos şi extraordinar eşti. E cam greuţ, da. Şi atunci hai să dăm mână cu mână şi să ne iubim fără constrangeri şi idei preconcepute. Să fie bine. Să fie atât de bine până la greaţă, până la pierderea oricărei urme de originalitate şi personalitate. Vidaţi de identitatea asta păcătoasă, abia aşa putem spera la fericirea de a fi pur şi simplu: sterili şi septici, dar zâmbitori ca într-o reclamă la pastă de dinţi cu fluor care să ne albească şi dinţii şi glanda pituitară.
Despre această minunată lume nouă vorbeşte pe şleau spectacolul „Party” de Tom Basden montat de Anca Maria Colţeanu la Teatrul POINT. Şi o face atât de simplu, cu atât de mult umor şi inteligenţă, încât nu poţi să nu râzi şi să te înspăimânţi totodată. Absurditatea acestei realităţi pe care pe zi ce trece ne vedem nevoiţi să ne-o asumăm ca fiindu-ne prezent, abundă şi inundă sala de spectacol. Patru tineri care pot la fel de bine să fie şi liceeni, şi studenţi, şi proaspăt absolvenţi – că doar cine suntem noi să judecăm şi să clasificăm în funcţie de vârstă – s-au decis că este timpul să se asocieze liber consimţit într-un partid. Nu ştiu ei exact de ce şi în numele cui, care le-ar fi idealurile şi ţelurile, dar sunt plini de bune intenţii şi vor să ajute oameni, să fie oameni pentru oameni, fără să discrimineze nici cât negru sub unghie şi să pună umărul la acest bine suprem întru fericire universală. Şi cum au nevoie de un număr impar de membri, îl cheamă şi pe un al cincilea care credea că vine la un party-party, nu la un party-partid. Şi de aici începe distracţia: de la cine e pro sau contra Chinei şi până la ce culoare să aleagă pentru noul partid, de la cine să fie lider şi până la încălzirea globală, totul este o demonstraţie cum nu se poate mai clară a disfuncţionalităţii acestei lumi colorate şi pline de bune intenţii, dar perfect handicapată din faşă. Scuze, din nou. Cu dizabilităţi locomotorii din faşă.
Scenografia smart semnată de Bogdan Costea ne arată la scară 1 la 1 exact cum aratăm de fapt: pestriţi, obositor de coloraţi, bidimensionali precum obiectele de carton, la fel de lipsiţi de viaţă precum acvariul din plexiglas, dar foarte high-tech şi super politically correcţi. Situaţiile sunt simple, acţiunile inventate de Anca Maria Colţeanu fac sens şi au perfectă coerenţă în toată absurditatea lor, iar felul în care actorii se iau foarte-foarte în serios completează această oglindă de cristal pusă în faţa noastră, cei care nu acceptăm în ruptul capului să consumăm cafea comercializată altfel decât just. Asistăm la o oră şi jumătate de idei aberante susţinute cu atâta încredere şi seriozitate, exact ca în viaţa de zi cu zi. Nu există o secundă vreun deget băgat în ochiul spectatorului, ci un umor perfect stăpânit care decurge din replicile unei piese cu structură impecabilă şi replici livrate milimetric. Ritmul nu cade nicio secundă, iar toboganul de boroboaţe comice primeşte câte o nouă volută cu fiecare subiect abordat.
Emiliam Mârnea (Jared) este un lider înnăscut căruia îi mai scapă câte un „fetelor” atât de grav discriminatoriu, stângaci, dar perseverent în aplicarea crezurilor imprecise ale noului său viitor şi cu atât mai nuanţat, Andrei Morariu (Jones) este un fashion statement pe două picioare, cu sensibilitate şi un coté feminin bine ţinut în frâu, care doar îi potenţează accentele de extravaganţă atât de savuroase, Ilinca Hărnuţ (Mel) este o regină a political correctness-ului care poate debita pe de rost concepte şi precepte, imbatabilă, cu atât mai mult cu cât nu suportă niciun contact fizic, Simona Cuciurianu (Phoebe) este calmă şi drăguţă şi amabilă şi vrea şi pace în lume, şi pace în sufrageria partidului, cu atâta inocenţă şi credinţă, încât te înduioşează, iar Rareş Andrici (Duncan) este singurul om încă normal, firesc, plauzibil care nu vrea altceva decât să mănânce tort – o dorinţă perfect legitimă şi posibilă în comparaţie cu amalgamul de teorii şi baliverne debitate în numele nimicului corect politic.
„Party” este un spectacol pentru care e nevoie de cheia de interpretare a mesajului. Ai nevoie de sistemul referenţial în care e discriminatoriu să le spui unor fete… „fetelor”. Dacă ţi se pare perfect normal, atunci s-ar putea să te pierzi în amănuntele acestei realităţi puse pe scenă. Dar dacă ai cât de cât habar despre cele 53 de genuri posibile, despre cum e normal să photoshop-ezi crucile de pe bisericile greceşti atunci când comercializezi iaurt, pentru a nu discrimina, sau cum o coajă de banană aruncată într-un copac poate crea panică, şi toate chestiile… pardon, scuze: toate faptele acestea de viaţă ţi se par ilare, atunci „Party” este spectacolul la care vei râde mult şi bine, în urmă căruia îţi vei face o cruce mare… scuze: îţi vei face un semn religios-spiritual ales de tine pentru a desemna credinţa în Entitatea-superioară-în-care-ai-ales-să-crezi, pentru că râdem-glumim, dar Jared, Jones, Mel şi Phoebe sunt colegii noştri de clasă, de facultate, de job şi viitorul se pare că le aparţine.
Teatrul POINT
„Party” de Tom BasdenTraducerea: Deea Avram, Ilinca Hărnuţ, Simona Cuciurianu
Distribuţie:
Radu Micu / Emilian Mârnea – Jared
Andrei Morariu – Jones
Ilinca Hărnuţ – Mel
Simona Cuciurianu – Phoebe
Rareş Andrici – Duncan
Asistent scenografie: Ana Ivan
Video design: Matei Mihai Visuals & Cristina Zainea
Make-up: Mihaela Vasiloi
Sound design: Ovidiu Savu
Scenografia: Bogdan Costea
Regia: Anca Maria Colţeanu
Print