Dramaturgia românească din categoria capodoperă sau texte iubite de public a făcut parte în ultimii ani din programul regizoral pe care Victor Ioan Frunză l-a dezvoltat împreună cu scenografa Adriana Grand și cu a lui trupă fără nume. Așadar, după „Mobilă și durere” de Teodor Mazilu, „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, care a avut o viață nedrept de scurtă, toate la Centrul Bălcescu, de unde au fost siliți să plece în urmă cu mai bine de un an, apoi „O scrisoare pierdută” la Teatrul Metropolis, Victor Ioan Frunză pune acum în scenă „Titanic vals” de Tudor Mușatescu, la sala mare a Teatrului Metropolis.
O excelentă radiografie a kitsch-ului și a parvenitismului în România, privite cu o duioșie pe jumătate caldă, pe jumătate acidă, „Titanic vals” de la Teatrul Metropolis este în același timp o comedie delicioasă, la care râzi în cascade. Cum nu se întâmplă prea des la prea multele comedii montate pe scenele din București… Umorul lui Victor Ioan Frunză este fin și acid. Jucându-se de-a lungul spectacolului cu diverse ipostaze, de la cea de regizor-„narator” omniscient, la cea de regizor-„narator” obiectiv, ca să împrumut câțiva termeni din naratologie, jonglând cu perspectivele, focalizând și distanțându-se, își plasează în cele din urmă personajele în chiar centrul universului lor mintal, atât de inteligent proiectat în construcția exterioară a spațiului. Poate că în nicio altă montare din ultimii ani Victor Ioan Frunză nu și-a asumat cu mai multă putere acest rol de mic demiurg atât de ironic cu propriile personaje. O ironie duioasă, e-adevărat, dar teribil de înțepătoare, o ironie înțelegătoare, e-adevărat și asta, dar atât de dureros caracterizantă.
Cu un soi de masochism demiurgic (care-l urmează, desigur, subtil pe cel al lui Mușatescu), Victor Ioan Frunză e întotdeauna cu un pas înaintea personajelor lui și le desenează spațiile, gesturile, gândurile, augmentând: tot timpul o culoare în plus, tot timpul o notă în plus, în așa fel încât această disonanță se transformă într-o irezistibilă sursă de comic, întrucât îi surprinde în chiar miezul ridicolului pe care ei sunt incapabili să-l sesizeze și în vârtejul căruia chiar el îi aruncă. Cu alte cuvinte, îi ironizează cu o blândețe răutăcioasă, așezându-i în exact acele situații care să le permită să se dea mai tare în spectacol și să-și dezvăluie pe deplin și cu succes fiecare defect cu care natura i-a zămislit, ba mai mult, etalându-l pe fiecare cu voluptate. Pentru că regia le creează exact acele contexte (a se citi „capcane”) în care să se așeze în lumina reflectoarelor și să se etaleze, pe ideea atât de la modă din toate cărțile de psihologie motivațională și din diversele emisiuni tv: „fii tu însuți”…
Aceasta este subtila „actualizare” pe care Victor Ioan Frunză o aduce piesei „Titanic vals”, în varianta de la Teatrul Metropolis, în care propune în fond o superbă analiză a structurii unei societăți care scârțâie din toate încheieturile de când ne știm, punând sub lupă, omul acestei societăți, surprins în situații-limită și oferind, prin această montare mai multe explicații și adevăruri decât multe dintre spectacolele cu miză socială declarată, după texte contemporane.
Un ecran imens, cât o cortină, va deschide spectacolul oferind această simplă și ironic atemporală expozițiune: „Acţiunea se petrece în 1932, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi.” În spatele lui, Adriana Grand a construit pentru acest prim act un interior cald, simplu, de casă mai degrabă săracă, destul de pitoresc, cu perdeluțe la ferestre, invitând la o călătorie în timp în interbelic. Și în acest spațiu în care la o masă Spirache citește ziarul, Chiriachița face pasiențe, Dacia Necșulescu tricotează și Gena pregătește o cafea, că atâta mai e, toți visează la moartea unchiului care să le aducă moștenirea mult visată și să-i salveze de sărăcie. Personajele se colorează superb încă din această primă scenă, iar relațiile și micile drame ale fiecăruia încep să se contureze, în timp ce de dincolo de fereastră se aude celebrul cântecel despre scufundarea Titanicului și toți încep să-l fredoneze… Și „minunea” mult așteptată se întâmplă. Ziarul anunță scufundarea vaporului pe care se afla unchiul cel bogat și numele lui e clar trecut pe lista morților. Fericirea bate la ușă…
În rolul lui Spiridon Necșulescu, Alin Florea construiește un personaj – unul dintre puținele pe care dramaturgul le iubește în această piesă – perfect echilibrat în îndărătnicia lui cinstită, un amestec de bonomie și bun simț, atât de rar și atât de greu de surprins, o frumoasă încarnare a omului cinstit și, în a doua parte, a politicianului cinstit (rara avis) – atât de frumoasă, încât pare utopică.
Dacia Necșulescu, soția lui, interpretată în varianta văzută de mine de Andreea Grămoșteanu, este impecabil creată. Țățism, prost gust, vulgaritate, prefăcătorie, forța teribilă și specifică românului și anume șmecheria, acea „calitate” care te împinge în sus pe scara politică, lipsa de scrupule, răutatea, sunt toate la un loc adunate într-un personaj pe care, în interpretarea Andreei Grămoșteanu n-ai cum să nu-l iubești… Spiritul ei „diplomatic”, felul cum schimbă macazul de câte ori trebuie, o iubește pe Gena atunci când trebuie, la fel și pe copil, dă bani cui trebuie și face din umbră toate jocurile politice, conduce totul în locul lui Spirache, o transformă în prototipul perfect al țopârlancei parvenite de ieri și de azi.
În rolul Chiriachiței, soacra lui Spirache și mama Daciei, Victor Ioan Frunză îl distribuie într-un extraordinar travesti pe Sorin Miron. Care rămâne, cu siguranță, cea mai puternică imagine a acestui spectacol. Cu vocea lui inconfundabilă, cu ținuta inconfundabilă, cu un calm imperturbabil, creează momente de un umor delicios, construind-o pe bătrâna care le hotărăște tuturor soarta cu pasiențele ei, la limita cu realismul magic. Răutăcioasă, calmă și sigură pe ea, Chiriachița lui Sorin Miron rămâne antologică în momentele în care face pasiențe și ascultă slujba la radio, sau când îl „admiră” chiorâș pe copilul Genei, sau vrea să-l otrăvească pe câinele Mizei… Imagine grotescă a unei Românii autentice, Chiriachița este perfectă în autenticitatea ei.
Nicoleta Hâncu o construiește pe Miza dintr-un bine dozat amestec de răsfăț și gene de proastă calitate moștenite dinspre partea maternă, dar, în același timp, cu irizări de normalitate. Îmbrăcată în rochiile ei de un kitsch țipător, amestecuri de roz bonbon cu verde prăzuliu și multe mărgele, are o doză de inocență care se ivește din când în când și tocmai această superbă lipsă de linearitate subliniată de personalitatea deja puternică pe scenă a Nicoletei Hâncu îi dublează farmecul.
Corina Moise în rolul Genei are probabil cel mai dificil de construit dintre personajele din „Titanic vals” pentru că e eroul pozitiv și eroii pozitivi sunt cel mai ușor de ratat. Ei bine, Corina Moise o creează pe Gena cu o finețe rară pe scenele noastre, știe să păstreze măsura corectă din prima și până în ultima scenă, își asumă dramatismele fără să alunece în melodramatic. La fel, Alexandru Pavel, în rolul lui Dinu, un rol care i se potrivește mănușă și-l avantajează, permițându-i să-și pună în valoare o anume latură romantică, ocolind cu grație melodrama, dar mizând pe sensibilitate și construind împreună cu Corina Moise momente de reală emoție.
Traian și Decebal, cei doi băieți ai familiei Necșulescu, sunt interpretați de Carol Ionescu, respectiv Andrei Huțuleac, într-un simpatic rol de compoziție – un puști de 12 ani – sunt două pete de culoare în spectacol și completează tabloul unei familii disfuncționale.
George Costin distribuit în Gigi, iubitul cel misterios al Mizei și tatăl copilului, este o apariție absolut aparte. Ca o caricatură a bărbatului superb pe care ți l-ai imagina ca fiind marele seducător al Mizei, Gigi interpretat de George Costin e un personaj grotesc, lipsit total de orice urmă de putere de seducție, și va stârni prin apariția lui un efect comic irezistibil – iată un efect direct al felului cum regizorul-demiurg își ironizează personajele! Cât despre imaginea perfectă a politicianului de azi, Adrian Nicolae în avocatul Nercea o surprinde în cele mai fine nuanțe.
De-a lungul celor aproape trei ore de spectacol, fiecare dintre aceste personaje, superbe tipologii umane, va trece de la starea modestă din primul act, la bogăția din actul al doilea, desfășurat – ironic, cum spuneam – într-o vilă în formă de vapor, cu ferestrele în formă de hublouri, în amintirea fericitului naufragiu. E superb interiorul de o opulență kitsch construit de Adriana Grand, la fel costumele de un prost gust încântător, care îi caracterizează pe fiecare în parte, excepție făcând rochița stilată a Genei, proaspăt întoarsă de la Paris, și costumul lui Spirache, alergat de electorat să fie numit deputat.
Vila-vapor a familiei Spirache este un templu al kitsch-ului, în care de la radio răsună slujba de la Patriarhie… și se pune la cale viitorul politic al țării. Spiritul – ușor augmentat – al unui întreg popor, din care se întâmplă să facem parte, este surprins aici și s-ar traduce simplu: parvenitismul este baza societății. Finalul? O fotografie de grup cu „familia noastră”.
Teatrul Metropolis
„Titanic vals” de Tudor Mușatescu
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Dramaturg: Adrian Nicolae
Casting: Alexandru Pavel şi George Costin
Decor şi costume: Adriana Grand
Distributie:
Spiridon Necșulescu, funcţionar, apoi milionar: Alin Florea
Dacia Necșulescu, soţia lui: Andreea Grămoșteanu / Mirela Zeța
Chiriachiţa, soacra lui Spirache: Sorin Miron
Sarmisegetuza (Miza), fiica lui Spirache: Nicoleta Hâncu
Gena, fiica lui Spirache din prima căsătorie: Corina Moise
Traian, băiatul cel mare al lui Spirache: Carol Ionescu
Decebal, băiatul cel mic al lui Spirache, 12 ani: Andrei Huțuleac
Petre Dinu, funcționar la poșta locală: Alexandru Pavel
Căpitan Stamatescu (Gigi) din Cavalerie: George Costin
Rădulescu Nercea, avocat: Adrian Nicolae
Procopiu, avocat, prieten devotat al lui Spirache: Codrin Boldea
Un Vecin ca toți vecinii: Andrei Redinciuc
Doica ca toate doicile: Ariana Presan-Miron
Un Fotograf ca toți fotografii: Sorin Flutur
Maria, fată în casă: Maria Cârlescu Badea / Daria Pentelie
Starostele Politic: Voicu Aanitei
Foto: Adriana Grand
Print