Nu știu mai nimic despre strada Ilfov din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei. O străduță de legătură în centrul mitic al unei capitale despre care, cu cât se publică mai multe cărți, cu atât locuitorii, permanenți sau trecători, știu mai puțin. Acolo, lângă Splai, la numărul 1, o casă veche, o casă aparent impenetrabilă. Trecând pe lângă curtea mică, nu poți decât să-ți închipui ce e înăuntru. Sau, și mai simplu, ce ar fi putut fi acolo cândva.
De fapt, o casă cenușie, mare, cu arhitectură incertă, pe care n-am luat-o în seamă niciodată înainte de a merge acolo… la teatru. Se întâmpla acum patru veri, când cei câțiva curioși care s-au lăsat ispitiți de numele „Zorba Grecu” au intrat în clădirea răcăroasă pentru un spectacol… Bănuiesc că mulți dintre ei au revenit de atunci adesea, în spațiul improvizat, care n-are nicio legătură cu atmosfera de club, unde se joacă cel mai des spectacolele independente produse la București. Unteatru s-a născut odată cu spectacolul lui Ioan Cortea și Silvian Vâlcu despre Zorba Grecu. Inocența, candoarea, înțelepciunea, forța și farmecul personajului lui Nikos Kazantzakis se leagă acum și de începuturile acestui spațiu deloc solar precum Grecia mitică, deloc teluric, mai degrabă imaterial prins în faldurile imateriale ale unei artei care, pentru că a inventat tot, trebuie să se reinventeze mereu.
Unteatru a început ca loc al artiștilor care vor să facă teatru și n-au unde, care nu pot să nu facă unele lucruri – personaje, spectacole, recitaluri etc. Așa îmi spuneau în urmă cu doi ani, în vara lui 2012, când ne-am întâlnit pentru un interviu, Andrei și Andreea Grosu, artiștii tenace cărora li se datorează locul. Cătălina Buzoianu, și ea îndrăgostită de Zorba Grecul și lumea greacă (detaliu aparent lipsit de relevanță în context), a intrat curând în noua casă a artiștilor, unde a adus un spectacol după un dramaturg în vogă: Matei Vișniec. Acestea sunt primele amintiri – Zorba perorând sau nespunând niciun cuvânt, lumânări pe scări într-o poveste bogată în metafizică și în emoții („Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”) pentru spectatorul curios să vadă ce se întâmplă în clădirea aia veche din spatele CEC-ului.
În primul an de viață UNTEATRU nu știam altceva decât că trebuie să rezistăm. Acum știm ca putem rezista doar prin spectacole mature, consistente. În patru ani am cunoscut cel mai frumos public de teatru bucureștean, cel care caută, cel care are curaj să intre într-un spațiu dezgolit la cărămidă, să se așeze pe ce scaun nimerește, să asculte poveștile noastre, să revină mereu. Pe lângă spectatori, care sunt jumătate din întregul nostru, mai e cealaltă jumătate, căreia am vrea să îi mulțumim zilnic și să îi declarăm cumva dragoste necondiționată – actorii, regizorii și scenografii care înseamnă echipa UNTEATRU. În acești patru anișori am strâns o familie mare de oameni prin care existăm. Probabil asta înseamnă să crești: să-ți mărești familia, păstrând în jur oameni frumoși. Prezentarea pe care o scriam acum patru ani începea așa: <Unteatru e un gând care a legat oameni….> ”.
Andrei și Andreea Grosu
De atunci au trecut patru ani. Nu e mult, dar nici puțin. E un început splendid, aproape neverosimil în idilicul lui. În patru ani, la Unteatru s-au făcut mici bijuterii care au câștigat sau n-au câștigat premii. În sălița de acolo s-au perindat, în spectacole vii, profund personale, multe lumi, lumile lui Samuel Becket, Edward Albee, Eugene O’Neill, Matei Vișniec, Emil Botta, I.L. Caragiale, Neil LaBute etc. Patru ani plini, în care s-au găsit și loc, și timp pentru personalități diferite, spirite neliniștite cu destine ce stau sub zodii diferite: Miriam Răducanu, Cătălina Buzoianu, Theo Herghelegiu, Eugen Jebeleanu, Andrei și Andreea Grosu, Mariana Cămărășan etc. Actorii sunt, desigur, mai mulți, și care mai de care cu povestea lui, cu prezența lui, cu visele lui. Ar fi nedelicat și nedrept să dau câteva nume. Vreau să spun doar că la Unteatru nu am văzut actori slabi. Nu e nicio figură de stil ce ar putea ascunde ceva, nici un comentariu scris din vreun fel de politețe.
Nu am cum să știu în ce fel s-au schimbat lucrurile din interior, dacă finanțările vin, prin ce mecanism sau în ce formă. Bănuiesc că dificultățile au rămas, ca și entuziasmul inițiatorilor, care n-a fost un foc de paie domolit de vântul călduț al maleabilului teatu independent de la București, un teatru în general cuminte în relația cu societatea consumistă căreia i se adresează. Unteatru este deja o poveste de succes de o simplitate dezarmată. Din exterior, firește. Pur și simplu doi oameni dornici să facă ceva au făcut – într-un context incert, ca al oricărui început, apoi într-unul care a trasat sigur și repede liniile greu de definit ale teatrului de calitate. Au îmblânzit un spațiu, au făcut astfel încât să se concentreze în el niște energii creatoare și umane, fără să-și neglijeze teatrul lor personal, acel teatru care deja se profilează puternic prin cele câteva spectacole a căror regie au semnat-o.
În fine, dincolo de experimente, crezuri și stiluri, rămân multe ore intense petrecute în casa de cărămidă de pe Ilfov nr. 1 de artiști și spectatori. Și lor li se vor adăuga, fără îndoială, multe altele. Ore din afara timpului, cum sunt cele petrecute la spectacolele pe care nu le consumi, ci care te consumă, deloc numeroase în peisajul independent bucureștean. În loc de încheiere, cuvintele lui Andrei și ale Andreei Grosu: „La mulți ani nouă! La mulți ani vouă! Împreună am împlinit patru ani de teatru. De UNTEATRU. De teatru bun și blând, care ți se lipește de suflet. Conform condițiilor fundamentale de raționalitate în logică, acest teatru ne-a devenit necesar și suficient. La început ne era doar necesar. Am înțeles cu timpul că nu ai nevoie de nimic altceva, dacă ce ai te ajută să te dezvolți armonios și fără încetare. În primul an de viață UNTEATRU nu știam altceva decât că trebuie să rezistăm. Acum știm ca putem rezista doar prin spectacole mature, consistente. În patru ani am cunoscut cel mai frumos public de teatru bucureștean, cel care caută, cel care are curaj să intre într-un spațiu dezgolit la cărămidă, să se așeze pe ce scaun nimerește, să asculte poveștile noastre, să revină mereu. Pe lângă spectatori, care sunt jumătate din întregul nostru, mai e cealaltă jumătate, căreia am vrea să îi mulțumim zilnic și să îi declarăm cumva dragoste necondiționată – actorii, regizorii și scenografii care înseamnă echipa UNTEATRU. În acești patru anișori am strâns o familie mare de oameni prin care existăm. Probabil asta înseamnă să crești: să-ți mărești familia, păstrând în jur oameni frumoși. Prezentarea pe care o scriam acum patru ani începea așa: <Unteatru e un gând care a legat oameni….> ”.
Print