Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară,
Şi de mă apără, mă şi măsoară.
Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?
Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.
Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.
Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decât cei mari, şi mai
Frumos, decât un crin în miez de Mai.
Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ…
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.
Print