M-am întâlnit cu Pavel Bartoș în Sala Pod a Teatrului Odeon, teatru la care este actor din anul 2001. A povestit cu nostalgie despre copilăria sa din Miercurea Ciuc, despre întâlnirile profesionale și umane pe care le-a avut și fără de care, spune el, nu ar fi fost cel de astăzi. A studiat la Facultatea de Teatru din cadrul Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj, a fost actor la Teatrul din Satu Mare, la Teatrul Național din Timișoara, la Opera Națională din Timișoara și chiar la Teatrul Maghiar. La teatrele din provincie a avut ocazia să se descopere, să greșească și să se formeze ca actor. Chiar dacă multă lume îi asociază numele cu televiziunea, Pavel este un om al teatrului, un om pe care teatrul l-a schimbat și care a găsit mereu resurse să continue să fie pe scenă. În luna mai îl puteți vedea pe Scena Teatrului Odeon în distribuția spectacolului ,,Slugă la doi stăpâni”, în regia lui Peter Kerek. Este un om plin de povești… și nimeni nu își spune povestea mai bine decât el însuși, așa că vă invit să îl cunoașteți pe Pavel Bartoș!
Ce îți plăcea să faci cel mai mult atunci când erai copil?
Îmi plăcea foarte mult să mă joc afară. Țin minte că în fața blocului nostru era șantier, tot timpul se construia câte un bloc, iar pentru noi șantierul a fost marele loc de joacă… șantierul era, de fapt, playstationul nostru sau orice alt gadget. Acum, privind un pic înapoi fără mânie, însă, realizez că nu se punea presiune pe noi să ne facem temele, pentru că eram conștienți că, dacă nu le făceam, nu ieșeam afară. Părinții nu prea aveau timp să stea cu noi și asta nu din vina lor. De exemplu, ai mei lucrau în trei schimburi, mama era confecționer, tata zidar, iar noi eram patru copii! Responsabilitatea temelor era pe umerii noștri. În plus, exista un soi de rușine amestecată cu mult respect față de profesori și, mai ales, față de părinți, așa ca nu îți permiteai să te duci nepregătit la școală.
Ești cel mai mare dintre cei patru frați, cât de mult te-a schimbat această responsabilitate?
Enorm, dar fără să îmi dau seama atunci. Am realizat acest lucru mult după… I-am avut tot timpul în grijă, mai ales pe surorile mele. Țin minte că atunci când toți ieșeau la joacă, eu trebuia să stau în casă, să am grijă de surorile mele, nu exista pe atunci noțiunea de bonă. Bineînțeles, de fiecare dată când se întâmpla ceva… greșit, vina pica pe mine, căci, eram cel mai mare și trebuia să am grijă sau să fiu atent! Am urât de multe ori acele momente, cu anii am realizat că au fost lucruri care însă mi-au fost de folos. Cred că toate acele lucruri, dar și multe altele, m-au format pe mine, cel ce sunt astăzi, cu bune și cu foarte puține rele! (hahaha)
Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?
E greu să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, faptul că ai parte de o copilărie e un lucru reprezentativ! Iar eu am avut o copilărie normală, o copilărie all inclusive, am avut parte de dragostea părinților în toate formele ei, pentru că eram un copil destul de neastâmpărat, cu nevoi sau mai puțin nevoi, cu lipsuri, multe lipsuri, dar faptul că am fost o familie mare și unită a fost ceva extraordinar! Acum, gândindu-mă și la ce profesori am avut și la tot ce mi s-a întâmplat, da, am avut o copilărie grozavă! Asta până când a trebuit să pun punct copilăriei, oarecum forțat de împrejurări – când aveam 16 ani, tatăl meu s-a stins din viață… a fost un moment definitoriu pentru mine din toate punctele!
Vorbești cu mare drag despre profesorii pe care i-ai avut…
Da, cu mare drag, chiar am avut profesori extraordinari. Acum, când am copii, realizez cât de importanți sunt profesorii și mă simt norocos că am avut parte de un alt tip de dedicare din partea profesorilor. Părinții mei erau oameni simpli, nu îmi puteau sugera întotdeauna o bibliografie, cu atât mai puțin atenție și dedicare și atunci, toate aceste lucruri erau acoperite de școală. Îmi amintesc și acum de învățătoarea mea, Anton Victoria, datorită careia mi-a plăcut enorm să merg la școală, să citesc și să îndrăznesc. Și am îndrăznit! Chiar dacă eram dintr-un oraș mic, Miercurea Ciuc, mi-am dat seama că pot să am idealuri mari! Și așa am visat că vreau sa fiu actor! Un alt dascăl, diriginta mea, Maria Grecu, a fost cea care mi-a zis că dacă vreau, pot, m-a susținut, m-a dirijat, și mi-a dat tot felul de lecturi care m-au apropiat și m-au făcut să înțeleg un pic mai bine lumea teatrului, mai ales că în acea vreme informațiile și, mai ales, oamenii specializați în al meu drag orășel, aproape că lipseau cu desăvârșire!
Procesul de pregătire pentru admiterea la Facultatea de Teatru a fost alături de diriginta ta?
Da, fără să realizez, dar nu am avut o pregătire specializată pentru admiterea la Facultatea de Teatru. M-a susținut și asta a fost foarte important pentru mine. Nimeni nu credea în acea vreme că pot să intru la teatru și, pentru a nu avea parte de ,,descurajări” prietenești, le-am spus tuturor că am să dau la Facultatea de Drept, doar diriginta știa adevărul, nici măcar mama nu avea habar ce aveam de gând să fac. Dar m-am dus la Facultatea de Teatru din Cluj, unde am fost și admis din prima. NOROC! Nu mă așteptam, dar am avut noroc și multă șansă, pentru că în acel an se căutau ,,talente crude”, s-a nimerit să fiu un talent crud, sper să mă fi copt între timp.
Cum a fost examenul de admitere?
Foarte interesant! În primul rând, mi-am uitat banii pentru admitere acasă, m-am dus în ultima zi de înscriere, la ora 14.00 se închidea, iar eu am ajuns la ora 12.00 și, când am vrut să plătesc, am realizat că mi-am uitat banii acasă. Îmi amintesc și acum că taxa de intrare era în valoare de 5000 de lei. Dacă mama mi-ar fi trimis bani, ar fi ajuns în trei zile, iar eu mai aveam la dispoziție doar două ore. Eram disperat, pentru că îmi dădeam seama că dintr-o astfel de neatenție ratam un an. Și, în disperarea aia, am intrat pe ușa Cancelariei, le-am zis profesorilor că mi-am uitat banii acasă și i-am rugat frumos să mă ajute să îmi plătesc taxa de înscriere. Au rămas muți, unii îmi arătau ușa, dar… un profesor, iarăși un profesor a fost șansa mea, ulterior am aflat că era de limba franceză, domnul Ionescu, era undeva în spate și zice: Uite, un om care ne cere bani ca să se înscrie la facultate! Poftim, tinere! Și mi-a dat 5000 de lei, iar eu i-am jurat că îi dau banii înapoi și îi aduc chitanța să dovedesc că m-am înscris. În anul I, la primul examen, a venit domnul profesor Ionescu și mi-a zis: Pavele, să știi că au fost cei mai bine investiți 5000 de lei din viața mea. Mi-a spus acele vorbe pe care poate doar tatăl meu mi le-ar fi spus, iar el era doar un străin care a investit încredere în mine. NOROC și Doamne, Doamne, toate astea la un loc! În al doilea rând, așa cum am zis, eu nu m-am pregătit cu nimeni de specialitate, pentru că nu aveam cu cine în Miercurea Ciuc, în anul 1992. Habar nu aveam ce însemna poezia de forță, nu știam ce înseamnă monolog… și eram în pragul examenului, fără să am un repertoriu. La poezia lirică am trecut ,,Floare albastră”, poezie pe care o știam cât de cât de la examenul de Bacalaureat. Când am intrat în sala de examen la prima probă, care era eliminatorie, am spus poezia de forță, iar jurații s-au amuzat copios pe seama mea, căci numai de forță nu a fost, și mi-au cerut să mai spun o poezie, lirică, dacă se poate! Am recitat ,,Floare albastră”, din care știam doar patru strofe, dar… mi-a ieșit. Am fost tare emoționat, încărcat și foarte speriat și probabil am avut parte de un ,,moment de grație”. Când am ieșit din sala de examen, voiam să plec, descurajat total, dar a ieșit cineva din comisie și mi-a dat bilețelul pe care scria că sunt admis. La următoarea probă, am venit la fel de nepregătit, trebuia să susțin proba de dans, iar eu nu știam că trebuia să îmi pregătesc un moment special. Profesorii din juriu mi-au pus ei o casetă pe care o aveau acolo, Gipsy Kings, și am improvizat, toată lumea râdea. Când să ies pe ușă, eram așa fericit că m-am descurcat, dar unul dintre profesori, Vistrian Roman, m-a oprit și m-a rugat să mai recit încă o dată poezia ,,Floare albastră” pentru unul dintre profesorii care nu au fost în juriu în etapa anterioară. Am tras aer în piept și am început poezia, încercând să mă imit și, la un moment dat, m-am pierdut și am început să tușesc, iar Vistrian Roman m-a scuzat că sunt obosit. Care a fost primul lucru pe care l-am făcut după asta? Am învățat ,,Floare albastră”! Nu mi-a mai cerut-o nimeni să o recit, dar eu o știu și acum! Am intrat la facultate undeva pe la jumătate, nici printre primii, nici printre ultimii, chiar am fost un talent crud, cu un NOROC chior!
Cum îți amintești anii de studenție?
Tari de tot! Cu niște colegi extraordinari! M-am bucurat enorm de mult de acei ani. Bineînțeles, că una e ce crezi tu că vei găsi la teatru și alta, de fapt, cu ce te lovești acolo. În primul an am trăit adevărate revelații. Aveam cursuri de balet, scrimă, dans, canto, teoria dramei. Noi auziserăm că la teoria dramei te trece dacă ești bun la actorie și că nu trebuie să citești atât de mult pe cât un regizor sau un teatrolog. Mergând pe teoria asta, ne-a picat pe toți, îl aveam profesor pe Ion Vartic. Toată vara ne-am împrietenit cu teoria dramei, pentru că nu voia să ieșim tâmpiți din facultate (vorba lui). Deși, pe moment nu ne-a plăcut ideea că ne-a stricat prima vacanță, se pare că ne-a fost utilă. Primul an a fost de acomodare și după aceea a început să-mi placă enorm. De atunci m-am dedicat total. Am crezut de la început foarte mult în ideea de grup, eram zece colegi și ne doream să facem Teatru cu T mare. De exemplu, eu cu un coleg am fost chemați să jucăm la Teatrul din Piatra Neamț și din Cluj, dar am refuzat, pentru că nu am vrut să ne despărțim de ceilalți colegi. Ne-au chemat pe toți la teatrul din Satu Mare, iar un an de zile a durat acest miraj de Teatru cu T mare. După aceea, mi-am dat seama că vreau mai mult, am citit șase luni Shakespeare, mi-am făcut un One Man Show, m-am dus la Gala Tânărului Actor și nu am câștigat! Am fost al doilea, dar mi-a dat o încredere fantastică. Și am avut parte de multe oferte, pe atunci încă mai existau! Am ales Teatrul Național Timișoara și bine a fost! M-am dus și următorul an la Gala Tânărului Actor, ca să îmi dovedesc mie că pot și, am câștigat, dar culmea nu m-am bucurat atât de tare, cum poate m-aș fi bucurat cu un an în urmă! Eh, tinerețea!
Cum a fost să lucrezi într-un teatru de provincie?
Eu cred enorm de mult în școala provinciei! Am fost în generație cu actori precum: Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Antoaneta Cojocaru, Andreea Bibiri și toți au reușit la București. Eu eram actor la Satu Mare, dar… acolo mi s-a permis să greșesc, să risc, să îmi pun întrebări, să găsesc răspunsuri, l-am interpretat pe Romeo și l-am ratat, dar cel mai important este ca am jucat mult! În București nu poți avea parte de acest tip de boemie, cel puțin nu la început de drum sau nu atunci! Mă bucur că am avut parte din plin de școala provinciei, pentru că de la Satu Mare m-am dus la Timișoara, unde am jucat la Teatrul Național, la Opera Națională și chiar și la Teatrul Maghiar! De la actorii unguri am căpătat un anumit tip de disciplină și dedicație, după care am tânjit și tânjesc foarte mult. Dacă ar fi să le dau un sfat mai tinerilor mei colegi care ies de pe băncile facultății, ar fi să se ducă și să joace în primii ani în provincie! Le va fi tare bine!
Și totuși, te-ai mutat în București.
Da, am vrut mai mult! De-a lungul existenței mele a trebuit să mă tot mut, nu sunt genul de persoană care să plângă după un loc. Îmi caut imediat resurse, oameni și lucruri care să îmi facă bine în noul mediu. Mă acomodez destul de repede, mai ales dacă îmi fixez un anume scop sau miză. Îi mulțumesc lui Doamne, Doamne că nu am renunțat niciodată la teatru, mai ales în epoca serialelor, perioadă în care eram foarte dedicat televiziunii și îmi plăcea enorm și ce făceam acolo! Mai încolo am reușit să găsesc și acel echilibru între teatru și televiziune! Și e atât de bine! Cel mai mult însă mă bucur de marile întâlniri profesionale și umane.
Care sunt aceste întâlniri profesionale?
În perioada mea de început, au fost profesorii de la facultate, apoi am avut ocazia să-l întâlnesc pe Victor Ioan Frunză, care m-a provocat să joc și în limba maghiară. Am făcut un efort considerabil, dar nu voiam să îl dezamăgesc, mai ales că încropise un rol special pentru mine. A fost prima dată când un regizor a făcut ceva special pentru mine. Apoi, întâlnirea cea mare, cu Alexandru Dabija, care este de fiecare dată una majoră! E un fel de recalificare la locul de munca și multă umilință. Îmi face tare bine! Și mai sunt atâția! Radu Afrim, Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Sebastian Papaiani, Hunyadi Laszlo, Carmen Tănase, Dan Iosif… Chiar sunt un om norocos! Oi fi calcat în ceva când eram mic! (Hahaha)
Îți mai amintești primul spectacol de teatru pe care l-ai văzut?
Da, în Miercurea Ciuc, unde erau puține spectacole. Nu aveam bani pentru bilet, dar mergeam dimineața și deschideam un gemuleț de la demisolul clădirii prin care ne puteam furișa ca să intrăm la spectacol. Chiar nu aveam bani și făceam un efort, îmi plăcea să mă ascund în culise și să văd actorii înainte de spectacole sau să stau chiar în primul rând! Apoi, în anii de studenție, când era Festivalul Național de Teatru din București, veneam cu toți colegii de la Cluj, stăteam toți zece într-o cameră de hotel și vedeam câte trei-patru spectacole pe zi, încercam să ne raportam la ce se întâmpla în București și o săptămână petrecută la FNT ne motiva și ne stimula foarte mult.
Astăzi publicul te poate vedea pe scena Teatrului Odeon. Care este istoria ta cu acest teatru?
Hahaha! A început un pic ciudat! Mie îmi era bine la Timișoara, dar am jucat într-un film cu Carmen Tănase, un alt om excepțional și ea mi-a sugerat să vin la Teatrul Odeon. Inițial, am avut o reținere, dar m-am dus la audiție. Erau înscriși 400 de actori pe patru locuri. Când m-am uitat pe listă și am văzut ce nume participau, am vrut să plec, dar Carmen m-a oprit și bine a făcut, pentru că… am câștigat concursul. NOROC! Când m-au sunat să mă anunțe că am luat audiția, m-au chemat să discutăm și eu trebuia să plec la mare, îmi venea să le spun că am bilet la mare, dar am zis prompt că vin. Exact aici a avut loc prima întâlnire, în Sala Pod, și m-au întrebat dacă am unde să stau în București, am zis că da. Normal că nu aveam unde, dar rămăsese stabilit că voi începe să joc în următoarea stagiune. Și cum m-am întors de la mare, am primit un telefon și mi-au zis că trebuie să înlocuiesc un actor. Vreo două-trei săptămâni am locuit pe la colegi. Ce vremuri… La Teatrul Odeon am găsit un colectiv așa cum și-ar dori orice actor și acel „acasă” după care tânjim noi, actorii! Au urmat spectacole ca ,,Alchimistul”, ,,Gaițele” – pe care îl jucăm de 15 ani cu casa plină, ,,De ce fierbe copilul în mămăligă”, ,,Camera de hotel”, ,,Aventurile lui Habarnam” sau spectacole pe care vă invit să le vedeti și astăzi: ,,Titanic Vals”, ,,Natura moartă cu nepot obez”, ,,Liniște! Sărut. Actiune!”, ,,Pyram & Thisbe 4 you”, ,,Soldatul Svejk” , ,,Fugarii”! Acum urmează să mă dau în spectacol în noua premieră ,,Slugă la doi stăpâni”, de Carlo Goldoni, în regia lui Peter Kerek, într-un rol tare drag mie! Sluga! Care de fapt, nu e slugă la doi stăpâni, ci la două stăpâne, sunt singurul personaj masculin, restul personajelor fiind jucate de femei, astfel că a mea slugă este într-o permanentă ,,bătălie” cu femeia sau femeile din jurul lui! Bineînțeles, că învingător la puncte și poate și prin KO este… femeia! Așa a decis Goldoni, iar regizorul i-a dat dreptate!
Cariera de actor într-un teatru, a venit cumva în continuarea facultății. Dar cariera în televiziune cum a început?
Am fost la multe castinguri. Până am luat primul casting, am fost respins la alte 37. Veneam pe banii mei de la Timișoara sau de la Satu Mare la castinguri și nu am renunțat nicio clipă. Chiar am avut putere și mă încurajam de fiecare dată. Îmi ziceam că nu sunt omul potrivit la locul potrivit! Dar a venit și vremea mea. Am început să joc în seriale, am cunoscut producători care au crezut în mine și care și-au dorit mai mult de la mine, astfel că mi-au ,,dat pe mână” formate precum Românii au Talent, care este unul dintre cele mai mari formate de televiziune din lume și Vocea României – două emisiuni premium! Cel mai important este că am parte de o echipă fantastică, datorită cărora îmi ies și ne ies lucrurile atât de bine!
Cum păstrezi echilibrul între teatru și televiziune?
Acum mult mai ușor. Când jucam în seriale, aveam aproape tot timpul ocupat cu filmările, dar găseam resurse să vin și să fac teatru. Putini știu că mă trezeam la ora 6.00 ca la 7.00 să fiu pe platoul de filmare din Buftea, la 8.00 să filmez până la 9.00, la 10.00 să vin la teatru la repetiții până la 14.00, apoi mă întorceam pe platou, iar la 18.00 înapoi la teatru, unde aveam repetiție sau spectacol. Și, uneori, după 22.00 ajungeam iar pe platoul de filmare. Acum am un program mai lejer, filmările pentru emisiuni sunt între cele două stagiuni și cel mai important este că am timp pentru familie. Echilibrul și energia vin din familie. Televiziunea și teatrul mă împlinesc, îi mulțumesc în fiecare zi lui Doamne Doamne pentru ce mi se întâmplă. Sănătos să fiu!
Cum te simți în postura de regizor?
De curând am terminat de filmat primul meu scurtmetraj în calitate de producător și, mai ales regizor… a fost enorm de greu! Sunt atâtea lucruri de gestionat… După acestă experiență, înțeleg mai bine regizorul. Un regizor nu trebuie să îmi gestioneze doar mie rolul, el trebuie să gestioneze toate rolurile, ideea, scenografia… Dar are un soi de putere discreționară aș zice, care te furnică și te și gâdilă în același timp! Însă… îmi place mult prea mult să joc, să fiu actor!
Print
Un Comentariu