În afară de violul de la Vaslui și de codurile de toate culorile pentru caniculă, furtună și ploi, peisajul e destul de sărac în această perioadă. Greva medicilor, care bate la ușă, a generat câteva metafore de toată isprava, de genul „revolta halatelor albe”, și în acest peisaj amorțit, anesteziat de știri care calcă pe cadavre în căutarea senzaționalului din ce în ce mai senzațional, care tocește și bruma de sensibilitate care ne-a mai rămas, mai apare câte o informație despre proaspăt încheiatul festival Theaterstock, care, vorba ceea, „a pus Bacăul pe harta festivalurilor lumii” sau despre festivalul NETA, care bate la ușă. Prea puțini cei interesați… Până la urmă, fără teatru nu moare nimeni. Nu curge sânge. E opțional.
De ani întregi, cam toți actorii cu care am stat de vorbă aduc în discuție sărăcia. Sărăcia în care sunt obligați să trăiască, sărăcia care-i îndeamnă pe unii să facă „ursitoare” la petreceri de botez, pe alții să facă taximetrie, dacă au noroc, pe alții să încerce tot felul de spectacole năstrușnice, multe de o calitate mai mult decât îndoielnică, pe alții să facă pe clovnii prin malluri. Dar fac pariu că o grevă a actorilor n-ar interesa pe nimeni. O grevă a… „tichiilor de bufon”, cum ar putea suna un titlu din presa noastră quality, cum altfel? O grevă în care actorii să se alieze pe facebook și să ceară salarii decente. Salarii care să le permită să-și facă meseria la un nivel decent.
Așa este, în principiu, nu moare nimeni fără teatru, nu doare și nu curge sânge, plus că sunt atâția oameni care n-au intrat niciodată într-o sală de teatru, pe care, deci, o asemenea știre n-ar putea decât să-i revolte, pentru că nu i-ar înțelege relevanța. Și totuși, un mic efort de imaginație. Cum ar arăta un an fără teatru? Un an în care în niciun teatru din România să nu se joace nimic. Semi-apocaliptic pentru unii, un peisaj în genul „Fahrenheit 451”, sau absolut identic pentru alții – și, din păcate, nu mă refer aici doar la locuitorii din cine știe ce sat din județul Vaslui, unde violul face parte din normalitate. Și face parte din normalitate poate tocmai pentru că acolo funcționează perfect spălarea pe creier, consecință firească a lipsei de conexiune cu orice astfel de inutilă preocupare, precum teatrul…
N-am descoperit noi acum roata și, desigur, se discută de multă vreme despre uciderea lentă, dar sigură, despre asediul pe mai multe părți al societății în care trăim, iar înfometarea, cu diversele ei nuanțe și niveluri, este unul dintre mijloace. Da, ceea ce se întâmplă în sistemul de sănătate e mai mult decât îngrijorător, nivelul de cruzime, de indiferență, de mizerie, de lipsă de civilizație, în ultimă instanță a atins cote greu de bănuit și de povestit. E de-ajuns o vizită de câteva ore la secția de oncologie de la Fundeni. Dacă banii ar rezolva problema? Da, măcar parțial, chiar dacă simțurile s-au tocit de mult de ambele părți ale baricadei. Căci despre baricade e vorba, din păcate. Medicii sunt puțini, obosiți de prea mulți pacienți cărora nu le fac față, de lipsa de paturi, de lipsa de medicamente. Și se răzbună pe cei care stau în picioare la coadă și-și așteaptă punga cu citostatice… Pacieții sunt obosiți de atâta mizerie și se transformă brusc, acolo pe loc, își pierd în câteva clipe toată spilcuirea civilizației. Și de-o parte, și de alta, ființe reduse la stadiul subuman.
Da, știu, în teatru nu-i la fel. Nu depinde viața nimănui de asta și nu stă moartea cu securea deasupra capului. În teatru, un actor care termină facultatea și e angajat poate trăi (poate trăi?) cu 800 de lei… asta, în cazul fericit în care e angajat. Dacă nu, devine șomer și se apucă de spectacole independente. Și le face în așa fel încât să câștige bani. Iar cum în lumea noastră e de-ajuns să deschidem un ziar sau facebook-ul ca să știm ce știri fac rating, e destul de clar ce anume va încerca actorul independent să pună în spectacolul respectiv ca să obțină niște bani de pizza și de bere. Până la urmă, în ambele cazuri – medici sau actori, pentru că acesta este exemplul zilei, dar ar putea fi la fel de bine vorba și despre profesori – e vorba despre acel grad de civilizație care face diferența. E vorba despre sănătatea unei lumi, despre aerul mai mult sau mai puțin sănătos pe care-l respiră și la al cărui dioxid de carbon fiecare dintre ei contribuie în felul lui.
Am vorbit în multe rânduri, cu mulți artiști, despre spectacolul comercial. Unii știu că fac spectacol comercial, o fac cu bună știință și și-o asumă, alții vorbesc despre nuanțele comercialului. Însă, oricare ar fi adevărul, un lucru e sigur: această subfinanțare, această înfometare cu bună știință a unor categorii sociale, printre care teatrele, distruge pe termen (nu foarte) lung o întreagă lume. Iar atrofierea simțurilor are loc deloc subtil și cu concursul nostru. Și pentru ea sunt vinovate în aceeași măsură condițiile în care acceptăm să fim tratați în spitale, bombardamentul de așa-zisă informație din mass-media sau… calitatea spectacolelor din sălile de teatru. Cumva, cumva, e tot o problemă de sănătate. Oamenii digeră gunoi, pentru că trăiesc în mijlocul lui și e singurul peisaj pe care-l știu…
De acord. Zugraviti in culori reale o situatie dramatica pe care pot doar s-o intuiesc pentru ca ce sunt eu?, un outsider care uneori isi plateste biletul, alteori duce un top de hartie la secretariat si primeste invitatie la un spectacol vazut deja de trei ori cu trei prieteni diferiti dintre care niciunul mai bogat decat mine asa incat sa devina un teatrodependent si poate mecena. Uf, uf uf