Pe când o librărie pentru artiști la București?

S-a încheiat duminică ediția din 2013 a Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, petrecută la scurtă vreme după Festivalul Național de Teatru, prilej de tristă, neschimbată constatare despre singurătatea cărții de teatru în România. În afară de lansarea superbelor „Nocturne“ ale lui George Banu, prea puţine alte evenimente le-au tulburat această singurătate alienantă.

Într-un an, în România se tipăresc câteva volume din domeniul artele spectacolului – vreo monografie, vreun volum de convorbiri sau de memorii, vreun studiu sau vreo scriere fundamentală. La FNT, lansările au fost reușite, dacă ne luăm după numărul de participanți și după numărul publicațiilor care le-au anunțat. Bun. Foarte frumos! Editorii și, respectiv, organizatorii și-au făcut datoria, interes există. Ce urmează după? Ceva viermuială pe Facebook, unde-și trăiește lumea viața și-și emite opiniunile în postări laconice, iar în viața reală, tăcere. Nici puținii jurnaliști care se ocupă de firavele pagini dedicate culturii în presa noastră tipărită sau online, nici criticii de teatru interesați de aceste evenimente, nici recenzenții ce colaborează la revistele culturale nu s-au grăbit să-și publice comentariile, oricum ar fi ele, despre „Cartea Atelierelor“, de exemplu, o carte-eveniment care a stârnit atâta admirație, nici despre volumul I din „Munca actorului cu sine însuși“, cartea lui Stanislavski de care nu poate trece niciun artist și niciun specialist din sfera artelor spectacolului. Şi ele nu sunt singurele exemple… Încântarea e maximă, freamătul intelectual, la fel. Dar și tăcerea. Corul de voci ce deplâng moartea cărții de teatru în România la toate întrunirile, conferințele, mesele rotunde, în toate comitetele și comițiile, nu se mai aude după lansare. Pentru ziarele generaliste, contează ce se spune la lansare despre carte, nu cartea. Asta, în cel mai fericit caz. Și restul e tăcere, vorba lui Hamlet. De ce?

Canalele de comunicare parcă s-au întors în inocenta epocă a începutului, căci singura formă de informare pe care o folosesc este știrea. Tocmai acum, în era apetitului insațiabil pentru informație și cunoaștere, ele nu satisfac un orizont de așteptare cât se poate de real. Tocmai acum, când consumatorul (ca să folosesc un termen tipic terminologiei lor) le cere mult, din ce în ce mai mult. De ce? Nu cumva trăim astfel cu toții o contradicție păguboasă?

Singure și singuratice, puținele cărți de teatru editate în România se pierd prin rafturile librăriilor generaliste, căci la noi aproape că nici nu există alt fel de librării. Deși există specialiști, librăriile specializate, cu vizibilitate la public, încă nu s-au inventat. Și, vorba aceea, dacă nu există, trebuie inventate.

În majoritatea capitalelor europene (nu știu dacă în toate), există cel puțin o librărie dedicată artelor spectacolului. Și nu vorbesc despre Paris și Londra, căci ele sunt în altă lume. Vorbesc despre Budapesta, Praga sau Varșovia. De ce nu și la București, când la universitățile de artă se înghesuie candidații și studenții care vor să ajungă actori, regizori, manageri culturali, specialiști în comunicare etc.? Suntem în anul Domnului 2013, publicul de teatru din București este destul, deși e loc și de mai mult, viața culturală se mișcă – încet, dar se mișcă. Și totuși, nicio librărie în care să se strângă puținele cărți de teatru de la noi, mai vechi și mai noi – dramaturgie, monografii, biografii, istorii, memorii, manuale, albume, studii de diverse feluri etc. Ce e de făcut? Păi, în spirit pur românesc, zic să punem de-o conferință/ masă rotundă/ dezbatere/ întrunire, să invităm corul să repete lamentatio. Suntem latini, ce altceva putem face?!