
Geografia teatrală autohtonă se bucură evident de o „linie de foc” în vestul teribil de îndepărtat („mulțumită” catastrofei numite căi ferate și șosele), în egală măsură prin repertoriu, cât și prin calitatea festivalurilor propuse de Teatrul Național din Timișoara, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Teatrul de Nord din Satu Mare și Teatrul Municipal din Baia Mare. Din păcate, festivaluri anul acesta au rămas numai trei: FITN (Festivalul Internațional de Teatru Nou), ajuns, în mai, la a patra ediție, la Arad, FITO (Festivalul Internațional de Teatru Oradea, cu a sa dimensiune de Teatru Scurt), care se va întâmpla între 25 septembrie și 2 octombrie și, în sfârșit, la finalul lui iunie, începând din 22, Festivalul Internațional „Atelier”, din nou la Baia Mare, unde nu de mult dramaturgul Radu Macrinici și-a început mandatul de director. La Timișoara (bănuiesc că și la Satu Mare la fel) nu au mai ajuns banii la vreme. Umblă vorba că fostul ministru al Culturii ar putea fi întrebat de ce (nu de alta, dar la câți îl plâng, riscă să fie sanctificat), cum, tot așa, este sugerată o cabală pusă să tragă mocheta de sub picioare posibilității ca orașul de pe Bega să ajungă capitală europeană. Eeei, words, words, words… Variantă: Cine ține toate mine și ar sta să le asculte? (Nu cumva aici e buba?…)
În orice caz, Festivalul de la Arad s-a dovedit un eveniment real și extrem de interesant (Chapeau! Claudiu Groza – selecționer; idem Bogdan Costea – director & echipa în egală măsură politicoasă și eficientă.)
Nu doar că propunerile au adus, pe parcursul a nouă zile, mai toate palierele de vârstă și evantai estetic, dar, cred eu, au deschis cu necesitate căi de reflecție asupra stării actuale a teatrului. Imaginea creionată de criticul Claudiu Groza (de altfel una dintre vocile cele mai limpede formulate și acoperite, ca back-ground cultural, ale generației de mijloc) are vocația exhaustivului și bunului gust.

Sigur, nimic nu e nou sub soare. Evident, totul e nou sub soarele fiecăruia (nimic trivial aici!). Nu trebuie uitat că, toamna, tot la Arad, există și un Festival de Teatru Clasic. Noutatea ar rămâne, probabil, chestiune de retorică (a fiecărui spectacol) și astfel, cred eu, selecționerul a câștigat pariul. În plus, anul acesta – intenție declarată și în caietul festivalului –, un Focus „TeenAGER” a amintit o realitate a scenei cel puțin autohtone: lipsa teribilă a spectacolelor (și a textelor) ale căror public țintă să fie segmentul celor de vârsta liceului. Dacă de interesul (vechi de când lumea) pentru adolescentul marginal social, din perimetrul infracțional, vizibil nu ducem lipsă, pentru cel majoritar, păstrându-se între anumite limite ale convenției sociale, ba chiar pus pe-nvățătură, ajungând acesta fie și-n zone extreme ale existențialului, interesul e cu totul precar. În context, succesul „Pisicii verzi” ori al lui „Columbinus”, pe de o parte, pe de alta al spectacolului „History boys” sunt mai mult decât îndreptățite.
Teatru nou este, deci, și cel propunând/generând „explorarea, experimentul, controversa”, ca să citez preambulul din caietul program, semnat de primarul Aradului, și cel care se face/gustă acum și aici. Condiționat, cel puțin inițial, de texte pe măsură. Or, scrise în română sau maghiară, bună parte din textele spectacolelor aparținând unor autori care trăiesc în areal românesc sunt excelente: „Apa de mină” al lui Csaba Székely, „Pisica verde” al Elisei Wilk, „Ibsen Incorporated” al Mihaelei Michailov și Catincăi Drăgănescu, în primul rând. Se întâmplă la fel și atunci când se face apel la dramaturgia contemporană universală și aș cita cel puțin pe Antonio Tabares cu al său „Vârf al aisbergului” montat la Teatrul „Ioan Slavici” din Arad de Theodor-Cristian Popescu, pe Stephan Karam și PJ Paparelli cu „Columbinus” montat la Teatrul Municipal din Baia Mare de Horia Suru, ori pe Rosa Liksom cu „Family Affairs” în viziunea lui Radu Afrim, de la Teatrul Odeon din București. Cazul producției de la Excelsior, în regia lui Vlad Cristache, „The History Boys. Povești cu parfum de liceu”, după Alan Bennet, este unul special: din punctul meu de vedere, textul este unul mediocru, scris după model și, dramaturgic vorbind, motivat (actul doi, mai ales), numai din dorința de a nu lăsa pe dinafară varii subiecte la modă, dacă nu cumva ținând de corectitudinea politică. Totuși, ziceam mai înainte, succesul este absolut motivat, pe de o parte din lipsa textelor/spectacolelor adresate unui public țintă majoritar, cu totul stimabil și care e, desigur, în drept ca oglinda care e scena să-i reflecte și lui imaginea, pe de altă parte prin jocul excelent și persuasiv al actorilor.

Aruncându-se primii în gura lupului spectator, arădenii nu au greșit. Textul extrem de echilibrat (doctrinar, existențial ș.a.m.d.) al spaniolului Tabares (prezent și el la premieră) a fost susținut, în primul rând, de filosofia inteligentă a decorului lui Cosmin Ardelean: un labirint de plăci transparente, ale cărui căi ascunse nu sunt, prin urmare, cele ce se văd, ci acelea pierdute în meandrele neuronale ale fiecărui personaj. Dirijând/orchestrând ancheta internă a corporației, după valul de sinucideri ale angajaților, Dorina Darie Peter în a sa Sofia Cuevas e de acea stăpânire de sine ce programatic ascunde angoasa (Câtă vreme? Poate până la sinucidere?…). Toată lumea e în pragul revelației/recunoașterii, toată lumea ține abia crăpată ușa către admiterea realității, pentru a nu încălca disciplina corporatistă, fiecare își ține ceva cadavre-n șifonier, poate cu excepția lui Carmelo Luis (Călin Stanciu), un „fericit” în cămașă de barman.
Când cam aceeași lume ajunge acasă, imaginea diluvionară a șifonierului cu cadavre arată probabil ca-n „Noul locatar” montat de Tompa Gabor la Nottara, după Eugen Ionescu, pe de o parte, pe de alta, ca-n „Family Affairs” al lui Afrim. Un mobilier prevăzut și el cu leșuri istorice, dar de alt tip, este și cel al „Anului dispărut. 1989” de la Teatrul Mic. O undă de zâmbet, până la haz de-a dreptul, parcurge cele trei spectacole, pentru a ajunge la hohotul sănătos, cu subtext scrâșnit din „Apa de mină” de la Act.
O situare aparte, teatru filosofic de o energie rară (sunt „de vină”, aici, tot atât regizorii Andrei și Andreea Grosu, cât și actorii Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki) s-a dovedit „The Sunset Limited”, producție UNTEATRU, în acest spectacol găsindu-și, poate, înțelesurile și motivațiile toate celelalte, căci, vorba îngerului Black, „lumea ta nu e rea, e mică”.

Totuși, cred că vârfurile de „nou” ale festivalului de la Arad (nu am reușit să văd toate spectacolele, din păcate) s-au numit „Pisica verde”, producție a Teatrului „Luceafărul” din Iași, act de maturitate regizorală al lui Bobi Pricop, „Ibsen Incorporated”, producție ARPAS și Teatrul de Comedie din București, în regia Catincăi Drăgănescu, și „Columbinus”, montat de Horia Suru la Teatrul Municipal din Baia Mare. La Iași, deja clasica „Pisică verde” a Elisei Wilk se-ntâmplă în plin club, povestea legându-se gradat în ritmul arealului prestabilit și integrând insidios dimensiunea tragediei noastre cea de toate zilele. Aceeași impecabilă și implacabilă dozare în spectacolul lui Horia Suru, aceeași susținere inteligentă a tinerilor actori, același spațiu al ingenuității capabile ba de iubire, ba de crimă, fie el de aici (la Bobi Pricop), fie de peste ocean (la Horia Suru), ambele în păienjenișul aproape oniric (vis palpabil, la drept vorbind) al unei vârste explozive.
„Ibsen Incorporated” este poate cel mai bizar, mai ludic, mai frumos (E desuet termenul? Tot nu renunț la el!) manifest (era să zic feminist, dar ar fi prea unilateral, poate mai bine-ar fi omenesc-livresc-pasional/t), din câte-am văzut. Silvana Negruțiu, Elena Popa, Ana Turoș, Dan Voicu și Valentina Zaharia construiesc rafinat și cu o răbdare specială, în scenografia lui Bogdan Costea și a lui Andrei Morariu, o lume în care Ibsen e în egală măsură pretext și substanță modelată cu migală de orfevru.
Și de-ar fi fost numai ce am notat până aici și FITN 2016 tot s-ar înscrie pe lista de podium a anului festivalier al teatrului românesc.