Sunt câteva sute și se găsesc în toate cartierele acestui fascinant oraș multicultural construit pe malurile Tamisei. Sunt peste tot: în construcții convenționale, special destinate spectacolului, în depozite dezafectate și reamenajate, în foste catedrale și garaje, în subsoluri care au găzduit sau găzduiesc în continuare puburi, în spații care au fost săli de sport, în apartamente schimbate astfel încât să servească alt scop, în clădiri multifuncționale.
Așa sunt teatrele londoneze, despre care săptămâna trecută o știre a făcut înconjurul lumii. Potrivit BBC, care citează un studiu realizat cu ocazia lansării London’s Autumn Season of Culture de către London & Partners, teatrele care generează cele mai multe căutări pe Google sunt teatrele londoneze, Londra fiind, la rândul ei, metropola cu cea mai intensă și cea mai bogată viață artistă, după cum susține aceeași analiză. De asemenea, cele mai căutate muzee pe același motor de căutare sunt Science Museum, Natural History Museum și British Museum, iar galeriile de artă de la Londra sunt printre cele care stârnesc cel mai mare interes.
E ușor de înțeles motivele pentru care lucrurile stau așa. Știm cu toții de ce au atâta succes teatrele de la Londra. Motivele țin de istorie, de istoria culturii, de istoria spectacolului, de istoria mentalităților, de psihologia omului contemporan, dar și de rațiuni economice. Diversitatea aiuritoare a producțiilor, locul important pe care îl ocupă în ea noul, ca și formele tradiționale, consacrate, gen musical, contează enorm, ca și calitatea care se găsește din plin în ofertă, ca și marketingul etc.
Însă discuția pe care ar trebui s-o genereze această știre „pozitivă” într-o lume de știri „negative”, cultivate asiduu, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, vorba scriitorului. Faptul că teatrul, această sublimă inutilitate, acest „bibelou”, cum inteligent îl denumea un actor, are parte de un astfel de interes este, evident, surprinzător și dătător de speranță. Departe de a fi pentru „nișă/ nișe” la nivelul societății, iată că el atrage masele. Ce semnificație are acest interes pentru lumea noastră? Dar pentru lumea teatrului contemporan? Sunt întrebări care ar avea nevoie de un răspuns, un răspuns foarte nuanțat.
Deși distanța e uriașă din toate punctele de vedere care ar putea fi luate în considerare, informația te trimite automat cu gândul la țara în care trăiești și la realitatea ei. Probabil că, din numărul infim de spectatori români, o parte considerabilă își iau de pe Internet informațiile despre spectacolele la care vor să meargă. Probabil că și la noi teatrul generează căutări pe Google, numai că nu există informații în acest sens – nu statistici, ci nici măcar estimări. Și nu există informații în general – nici teatrele nu știu, cel mai probabil, care anume sunt principalele canale de informare folosite de publicul lor. Bănuiesc, dar studiile lipsesc, deși sunt necesare și utile, cu atât mai mult în secolul XXI. În afară de studiul comandat de Teatrul Nottara acum doi ani, nu există asemenea surse pentru detectarea relației dintre teatru și public. Experiența empirică și cazurile particulare au rămas, bineînțeles, elemente relevante în analiză, însă lipsa contextualizării și a corelării într-un tablou general împiedică formarea unei imagini corecte a stării de fapt.
Nimic nu s-a schimbat nici în această privință, cum nu s-a schimbat nici în altele. Website-urile teatrelor de la noi, cu foarte puțin excepții, arată jalnic și oferă informații precare despre propriile lor producții, instituțiile făcându-și singure un mare deserviciu, așa că eventualii doritorii trebuie să apeleze la alte canale. În plus, ce părere îți poți face despre un teatru care nici măcar nu catadicsește să-și prezinte atrăgător spectacolele? Comunicarea rămâne o restanță grea la acest capitol.
Celălalt aspect este tot o lacună. Dintre utilizatorii de Internet, implicit de Google, din România, oare câți caută informații despre teatre/spectacole? Poate că n-ar fi rău să aflăm. Și – speranța moarte ultima – poate că am descoperi că, pe lângă sex, moarte și leacurile băbești, există și alte subiecte de interes general, care generează căutări numeroase. Poate că, pe lângă numărul copleșitor de utilizatori pasionați de senzațional și de cancan, există și un număr de căutători care poate lăsa loc de speranță. În definitiv, și teatrele de la noi sunt în general pline, nu-i așa?
Print