Pe locuri, fiţi G.A.T.A…Teatru!

Cuvântul „amator” îi face pe profesionişti să se simtă puţin mai bine în pielea lor; îi cocoaţă pe un pisc de îndreptăţire superioară care le permite să privească îngăduitor munca celor care nu au drepturile depline conferite de câteva însemne simbolice precum diploma sau cartea de muncă. Aşadar, atunci când auzi că la Piteşti are loc cea de-a treia ediţie a Galei Actorului Tânăr Amator se formează instant o imagine blurată cu câţiva aspiranţi care încearcă să încropească ceva care să semene a teatru.

Dar la o simplă căutare pe Facebook te aşteaptă o surpriză cum nu se poate un mai plăcută; G.A.T.A este un festival în toată regula dedicat trupelor de teatru copii şi tineri care concentrează în câteva zile workshop-uri dedicate aprofundării mijloacelor de expresie scenică şi spectacole în toată regula intrate în competiţie în faţa unui juriu profesionist. Nimic din ceea ce credem noi că ştim că înseamnă „amator” nu are de-a face cu atmosfera care animă urbea argeşeană şi o scoate din amorţirea ei cotidiană. Începând cu promovarea inventivă şi inteligentă, cu imaginea în sine a festivalului, cu grija reală pentru participanţi, cu atenţia pentru detalii. De la an la an trupele au câştigat în coerenţa spectacolelor, au ridicat serios ştacheta calităţii şi au arătat cum se poate creşte ca în poveşti într-un an cât alţii în zece.

La G.A.T.A s-a pornit la drum cu multe speranţe şi intenţii bune şi s-a ajuns în doar trei ani la consolidarea unui format de festival profesionist, în care ambiţia de a face ca măcar pentru câteva zile Piteştiul să însemne ceva pentru teatru prin tinerii care se iau în serios jucându-se de-a spectacolul a făcut ca ediţia cu numărul trei să adune o scenă plină ochi de participanţi şi voluntari care să se bucure împreună, să împărtăşească împreună o experienţă nu doar plăcută, ci şi utilă, educativă şi constructivă şi să înveţe ceva în plus despre calitatea umană şi cea artistică. Câteva sute de perechi de ochi care s-au privit sincer şi au zâmbit întru prietenie.

La finalul celor patru zile de ateliere, jocuri, spectacole şi întâlniri, a venit momentul deciziei finale: cine merită trofeul? Ce spectacol? Ce trupă? Şi aici spiritul de empatie, dăruire şi nu-ştiu-ce al teatrului a cântărit ceva mai mult decât rigoarea unor criterii încadrate perfect în contururile încadrilate ale foilor de caiete cu teme la matematică. Ştim cu toţii că obiectivitate pură în artă nu există. Şi nici nu trebuie evocată prea des. La fel de bine ştim că subiectivitatea absolută de genul sintagmei „mie mi-a plăcut” neurmată de niciun fel de argument sau explicaţie, iarăşi nu are ce căuta în luarea unei decizii cu privire la calitatea artistică. Şi atunci, cum poţi să ai pretenţia de a pune cât de cât un soi de ordine ierarhică între atâtea subiectivităţi obiectivate şi obiectivitate subiectivă? Care e măsura justă între impuls, sentiment, logică, plusuri şi minusuri? Cu atât mai mult cât există două spectacole care emoţionează în egală măsură şi te ridică de pe scaun la aplauze mai convingător decât multe altele produse în mod profesionist, instituţionalizat, acrediat şi girat de personalitatea juridică a unui teatru cu istorie sau pretenţii. Cu atât mai mult cu cât „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” al Trupei de teatru Protha din Panciu are mai multă sinceritate artistică şi asumare conceptuală decât variante montate cu bugete consistente, complicat şi cu largă inspiraţie occidentală, iar „Sub aceeaşi stea” a Trupei de teatru Victoria Art din Bucureşti are mai multă sensibilitate metaforică şi forţă de expresie artistică decât „The fault in our stars” devenit film cult în rândul tinerilor.

Actori amatori, dar foarte profesionişti în abordarea rolurilor, talent care se cere a fi şlefuit spre consacrare şi mai ales mult, mult suflet şi seriozitate. Două trupe, două spectacole, acelaşi val de inspiraţie venit dinspre scenă. Acelaşi sentiment de mulţumire pe care îţi doreşti să îl transmiţi prin bătăile palmelor pentru a spune cu sunetul lor sacadat că despre asta e vorba, de fapt, la început de drum în teatru; un început de drum autentic, o căutare sinceră, o atitudine pozitivă şi înţelegere reală a cuvintelor şi acţiunilor de pe scenă.

Şi atunci cu trofeul cum rămâne? Premiile, ne place sau nu să o recunoaştem, sunt importante. Contează. Dacă învăţăm să le facem să conteze la timpul prezent şi să le folosim ca borne în parcursul nostru fără a ni le face scop, ci mijloc de apropiere de noi înşine, cei care suntem şi încă nu am devenit, atunci bucuria câştigului şi dezamăgirea înfrângerii vor însemna la fel de mult în lecţia pe care singuri ne-o predăm în speranţa învăţării de sine. Şi atunci, pentru ca măsura justă să rămână o marcă a G.A.T.A, trofeul s-a duplicat – două trofee pentru două trupe şi două spectacole care înseamnă un singur lucru: calitate. Nu s-a înjumătăţit cu nimic meritul lor, ci s-a dublat câştigul acestui festival de a avea doi câştigători la fel de meritoşi.

Gala Actorului Tânăr Amator a devenit cu răbdare un eveniment aşteptat pentru trupele de teatru. Un eveniment pe care oraşul cel prea obişnuit cu el însuşi încă nu îl înţelege pe deplin. Are, însă, toate şansele să însemne ceva prin constanţă şi acumulare; prin această măsură justă care se pliază pe realitatea fiecărui an. Atâta timp cât sinceritatea şi autenticitatea sunt unităţile de măsură în care se cântăresc zilele de festival la G.A.T.A, câştigul nu va fi doar formal, ci va conta pentru fiecare, în nume propriu.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.