La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune în Life Story Corner o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror povești au rămas în pictură, literatură, sculptură, muzică, altfel spus, în artă, fie ea de acum sau de demult.
Peggy Guggenheim a iubit arta, iar arta a iubit-o pe ea. Mereu jonglând între două constante relative, Peggy a fost deopotrivă fetița răsfățată și copilul teribil, amatoarea desăvârșită și patroană a artei, soția imperfectă și amanta perfectă, uneori labilă, alteori fermecător de naivă, și săracă, și bogată. Peggy, întotdeauna responsabilă atât față de artă, cât și față de artist, a fost una dintre cele mai bune și mai aprige jucătoare în liga artelor de început de secol XX, fiindcă a știut să parieze pe un lucru cu totul bizar și instabil la vremea respectivă, anume revoluția de valoare.
Marguerite ,,Peggy’’ Guggenheim, după cum ea însăși recunoaște, face parte din două dintre cele mai bune familii evreiești, jumătate Seligman, jumătate Guggenheim. Bunicul Seligman, născut în grajd ca Iisus, a strâns avere ca meșter de acoperișuri, apoi a produs uniforme pentru armata unionistă în timpul Războiului Civil și, abia mai târziu, a ajuns un renumit bancher. Bunicul Guggenheim, la început negustor ambulant, a strâns și el o avere uriașă și a cumpărat cea mai mare parte a minelor de cupru din lume. Așa că, atunci când Peggy s-a născut, cele două familii erau deja putred de bogate.
Peggy îi iubea pe toți, dar mai ales pe cei mai extravaganți din familie: o mătușă, soprana incurabilă, care cânta game muzicale pe stradă, mereu cu un trandafir înfipt în păr și rochii prea lungi, măturând trotuarele. Cea cu un șal din pene, obsedată de bacterii și al cărei soț s-a sinucis, fiindcă n-a reușit să-i omoare pe ea și pe unul dintre fiii ei. Îl iubea și pe unchiul ei, un gentleman atrăgător, care, deși avea o avere imensă, a hotărât să trăiască în două camere micuțe și să cheltuiască banii cumpărând haine de blană, pe care le făcea cadou fetelor dacă acestea cereau. Sau pe celălalt unchi, care avea dinții negri, fiindcă mânca cărbune și care bea wiskey înainte de micul dejun. Pe cel avar, care nu cheltuia niciodată vreun ban și care, când venea la ospețe, deși spunea că nu vrea nimic, mânca tot. I-a iubit până și pe cei normali, unchiul care își petrecea mai tot timpul spălându-se și unchiul care scria piese de teatru, care nu au fost montate niciodată.
Cât despre Peggy, în 1898 s-a repezit în viață cu viteza obișnuită, miorlăind ca o pisică. Avea gleznele fragile și circulația mult prea proastă. Nu s-a dus la școală până la vârsta de cincisprezece ani, dar, alături de profesori bine pregătiți, tatăl ei s-a asigurat că dobândește totuși „bunul-gust”. În această copilărie plină de chinuri, din care are numai amintiri neplăcute, cea mai mare temere a lui Peggy a rămas pierderea unui dinte, care în urma unei note de plată de șapte mii cinci sute de dolari a fost pus la loc după ce și-a rupt maxilarul când a căzut de pe cal. Așa că, sperând să-l mai păstreze măcar zece ani (estimarea a fost una profetică, aproape precisă, căci așa s-a și întâmplat cu două zile înainte de programarea la dentist) își lega o strecurătoare de ceai în fața gurii atunci când juca tenis.
L-a iubit pe tatăl său fiindcă și el o iubea și, mai mult decât atât, era și foarte chipeș. Apoi, la unsprezece ani, se îndrăgostește de prietenul lui, Rudi, și suferă cumplit când acesta o cere în căsătorie pe verișoara ei. Mama ei, o femeie independentă, investește în acțiuni banii pe care îi primește drept consolare să-și ia un costum nou, fiindcă l-a prins pe soțul ei cu o altă femeie. După ce își lansează propria afacere, tatăl lui Peggy își ia un apartament în Paris și începe lucrările pentru liftul Turnului Eiffel. După opt luni, își ia bilet pe un vas cu aburi, dar, din cauza grevei fochiștilor, anulează cursa și își rezervă un loc pe Titanic. Ajunsă în faliment, mama ia măsuri drastice și aduce afacerile pe linia de plutire.
Pe când avea 16 ani izbucnește războiul. Intră la școală și, deși nu este genul ,,intelectual’’, reușește să ia toate examenele. În al doilea an de școală începe să aibă viață socială și organizează baluri, la care vinde băieți altor fete, care apoi au privilegiul să-i invite la dans. În 1915, se sărută pentru prima dată cu un băiat, iar în 1918, își ia prima slujbă de război. Din cauza programului prelungit, se simte din ce în ce mai rău, nu mai mănâncă, devine extrem de nervoasă și simte că-și pierde mințile. Adună toate bețele de chibrit pe care le găsește pe stradă, de teamă să nu ia foc vreo casă și nu reușește să adoarmă noaptea presupunând că, din neglijență, ar fi ratat vreun băț. Se plimbă neîncetat, gândindu-se întruna la probleme lui Raskolnikov și la cât de mult seamănă cu el. După ce depășește această perioadă, are mai mulți logodnici, fiindcă avea mereu militari drept oaspeți.
În 1919, intră în posesia averii, iar 1920 își face o operație estetică la nas, fiindcă după ce l-a citit pe Tennyson și-a dorit un nas ,,cu vârful înclinat ca o floare”, însă operația este un eșec, iar ea rămâne cu nasul umflat. Într-o zi, când se duce la dentist, observă că acesta a rămas fără asistentă și se oferă să-i țină locul, așa că află câți dintre prietenii ei au dinți falși. După ce părăsește și această slujbă, se angajează la librăria vărului ei, Harold Loeb. Vine îmbrăcată somptuos, cu o superbă blană gri și perle la gât, dar tot acest peisaj este spulberat când mama ei îi aduce galoși în caz că ploua în acea zi sau când mătușile ei vin să cumpere cărți ca să umple rafturile bibliotecii și folosesc ruleta, ca să se asigure că măsurătorile lor sunt bune. Dar în această librărie avea să cunoască și multe celebrități, scriitori sau pictori, dar și pe primul ei soț, Laurence Vail, considerat atunci regele boemiei.
Căsătoria cu el, care a durat 7 ani și care s-a încheiat cu 2 copii, Sinbad și Pegeen, a introdus-o în lumea intelectuală a anilor ’20, o lume de care s-a îndrăgostit iremediabil. Cel care o ajută să descopere arta modernă este Marcel Duchamp, predecesorul suprarealismului, care a trebuit s-o educe în totalitate și să-i explice care era diferența dintre suprarealism, cubism și arta abstractă. A vrut să dedice prima expoziție a lui Guggenheim Jeune lui Brâncuși, singurul artist modern pe care îl cunoștea la vremea respectivă, însă el nu se afla la Paris, așa că, la sfatul lui Duchamp, l-a invitat pe Jean Cocteau, cel care încheia afaceri stând în pat, fumând opiu și admirându-se fascinat în oglindă. Printre desenele originale pe care le-a trimis, a fost și un cearșaf cu Jean Marais și încă două personaje cu un aspect foarte decadent, înfățișați cu păr pubian. Nudul a stârnit un scandal imens și, fiindcă nu l-a putut expune, Peggy l-a cumpărat.
Și astfel a început să colecționeze, cumpărând câte o operă de artă la fiecare expoziție pe care o organiza, ca să nu-i dezamăgească pe artiștii care nu reușeau să vândă nimic. Și, deși îi iubea pe vechii maeștri de artă, a acceptat arta vremii sale ca și cum ea ar fi o ființă vie, asta și fiindcă îl iubea pe Beckett, iar Beckett îi iubea pe moderni. Galeria se afla în Londra, dar ca să îl poată vedea, Peggy fugea adesea la Paris. Beckett nu se putea hotărî dacă o iubea sau voia, de fapt, s-o părăsească, fiindcă, introvert și dificil, rămăsese încă de la naștere cu o amintire groaznică a vieții în pântecele mamei sale, suferea constant și avea lungi crize în care simțea că se sufocă.
Deși mai tot timpul a avut probleme cu vama britanică, Peggy nu s-a dat niciodată bătută, nici măcar atunci când cazul ei ajunge în Camera Comunelor, unde, din fericire, are câștig de cauză, iar expoziția, datorită unei publicități minunate, este un succes. Astfel, la început organizează expoziții pentru John Tunnard, un tânăr timid, care cade la picioarele unei doamne când aceasta întreabă al cui este tabloul. Piet Mondrian, un pictor abstract olandez, veșnic interesat de cluburile de noapte. Yves Tanguy, un tip adorabil, cu păr rar și picioare mici și frumoase. După ce expoziția lui a avut un succes răsunător, fiindcă la acel moment suprarealismul începea să fie cunoscut în Anglia, Tanguy s-a îmbogățit și a început să arunce cu banii ca un nebun. Să arunce la propriu, căci obișnuia să facă ghemotoace din bancnote de o liră și să arunce cu ele la mesele vecine. De asemenea, era foarte bun prieten cu Victor Brauner, un pictor român stabilit la Paris, care avea grijă de pisica lui, căreia îi trimitea în fiecare zi câte o liră.
Deși avea obligații de peste zece mii de dolari pe an față de diverși artiști și prieteni, în 1939 Peggy se hotărăște să deschidă un muzeu de artă modernă, dar când se întoarce în Paris să găsească tablouri, izbucnește războiul și astfel se alege praful de planul ei. Următorul proiect a fost acela de a constitui o colonie a artiștilor pe durata războiului, care, în schimbul unei alocații, trebuiau să-i ofere tablouri pentru viitorul muzeu. Însă nu a fost decât un vis nebunesc, fiindcă aceștia nu numai că nu voiau să locuiască sub același acoperiș, dar nu suportau nici măcar să stea la aceeași masă.
Continuându-și dansul pe marginea prăpastiei, Peggy Guggenheim nu a fost nicidecum doar o fetiță răsfățată și bogată, ci un om al contrastelor, al sacrificiilor și al compromisurilor, un om care a iubit arta mai presus de orice. Iar de aici, cam din 1940, povestea curge în vecinătatea altor repere, cum ar fi Brâncuși, Max Ernst, Pollock, Giacometti și alții, la fel de fermecători și nebuni. (Va urma)
Print